= partea I =


E soare afară şi se afişează o zi frumoasă. La ştiri au prognozat în jur de 25-26 de grade -Celsius, bineînţeles- , însă pare mult mai cald, poate şi din cauză că nu adie nici un pic de vânt. Oamenii freamătă pe străzi ca furnicile după fărâmituri, toţi ocupaţi, toţi având o destinaţie la care trebuie să ajungă cât mai curând posibil.

Însă el nu. Pentru el, nu contează aşa de mult unde ajunge. Ştie unde va ajunge, nu asta e problema, însă nu-l mai interesează, pentru că în fiecare zi e la fel şi deja s-a obişnuit. Nu se mai gândeşte de mult la asta. Oamenii trec pe lângă el grăbiţi, unii vorbind la telefon –la handsfree, bineînţeles-, alţii prea ocupaţi să îi mai arunce măcar o privire. Însă pe el nici asta nu-l mai interesează. Oricum preferă ca oamenii să nu se uite la el. Aşa îi poate studia mai bine, fără să trebuiască să îi privească în ochi prea mult. Nu-i place să-i privească în ochi.

Unii se uită totuşi la el, îi aruncă priviri ciudate, însă trec repede mai departe, încercând să pară că nu s-au holbat, dar eşuând lamentabil. Ştiu asta, însă nu-i interesează. Ştie şi el asta, însă încearcă să pară că nu-l interesează. Ştie că e o figură ciudată, că oamenii au la ce se zgâi pe bună dreptate, şi nu-i învinovăţeşte. Ar vrea numai să nu mai încerce să o ascundă.

Nu e foarte înalt, însă e cam slăbuţ pentru vârsta lui. Unii l-ar putea confunda cu un copil un pic mai mare, însă ceva din aspectul lui, și din felul în care stă îți dă de înțeles că nu e chiar așa. Are părul negru abanos, atât de închis încât aproape zici că e vopsit cu cremă de pantofi –după cum murmură cineva dezaprobator- şi îi stă zburlit ciudat la spate. Câte un ciuf îi mai cade uneori în ochi, însă el nu se oboseşte să îl îndepărteze. E mai bine aşa, oricum. Îl fereşte de privirile indiscrete. E îmbrăcat un pic prea subţire pentru anotimp, chiar dacă afară e cald. Pe el însă nu pare că l-ar deranja. Nu poartă decât o bluză albă ce pare din bumbac, și care îi atârnă lejer pe corp, manecile lungi dispărând cu tot cu mâini în buzunarele blugilor de un albatru spălăcit, care se adună în câteva falduri jos, peste bascheții negri simpli. Pare un pic deșirat, pentru că are mâinile si picioarele puţin cam lungi, dar într-un fel, parcă îl prinde aspectul ăsta. Un ghiozdan negru, banal, îi atârnă spânzurat peste piept, bălăngănindu-se ușor pe lângă pulpa lui stângă. Şi când merge, o face un pic aplecat din spate, ca şi cum din clipă din clipă ar vrea să se aşeze jos, direct pe asfalt, însă nu găseşte locul potrivit, ori se răzgândeşte la jumătatea pasului. Păşeşte încet, liniştit, aproape ca şi cum s-ar plimba, şi nu priveşte nicodată înaintea lui, să vadă pe unde merge, ci se uită tot timpul în jos, la trotuarul ce dispare încet sub tălpile bascheților lui. De sub șuvițele rebele de pe frunte i s-ar putea vedea ochii mari, de un negru intens, un negru aproape la fel de închis ca și părul care îi acoperă, doar că el nu prea ridică ochii din pământ. Tot ce se poate vedea sunt doar urmele unor cearcăne ce îi conturează firav ploapele inferioare, aproape ca niște umbre cenuşii ale ochilor lui și așa mult prea negri. Chipul lui e gol, lipsit de orice fel de expresie, liniștit, deși un pic sinistru în platitudinea lui. Pare ca și cum ar fi hipnotizat, așa parcă se uită în gol în jos, insensibil la orice sunet sau mișcare din jurul său. Uneori pare că nici nu clipește, parcă nu e nimic mai mult decât un roboțel subțirel care merge aiurea pe stradă cu mâinile în buzunare, orb și surd și insensibil.

Numai uneori, când vre-o voce răsărită ca de nicăieri îi ajunge strident la urechi, sau când vre-o mașină îl claxonează agresiv să se grăbească să traverseze, el tresare, ridică ochii și se uită dintr-odată în jur, o licărire ciudată în adâncul ochilor lui, negrii ca tăciunele. Însă nu durează. Când își dă seama unde se află și ce se petrece în jur, clipește încet și își continuă nestingherit drumul, masca aceea albă și goală revenind neîntârziat pe chipul lui.

E într-adevăr un pic ciudat, și el știe asta, dar nu-l mai interesează. În societatea de astăzi, oamenii nu sunt obișnuiți cu persoane ca el. Nu arată ca toți ceilalți, nu se comportă ca toți ceilalți și, dacă l-ar cunoaște, ar vedea că nici nu gândește ca toți ceilalți. Din fericire nu-l cunosc, însă tot își pot face o idee. Sau cel puțin așa le place să creadă.
El însă încearcă să nu-i mai bage în seamă. Își îngroapă și mai adânc mâinile în buzunare și tremură ușor, abia perceptibil, parcă pentru a se scutura de privirile şi şoptele dezaprobatoare ale oamenilor, după care se liniștește. A ajuns în stația de tramvai acum și se îndreaptă încet, domol, spre capătul peronului. Întotdeauna urcă pe la coada tramvaiului. E mai puțină lume acolo și poate sta liniștit. În plus, îi poate studia pe ceilalți pasageri în voie, fără sa îl observe nimeni. Mai are însă de așteptat până ajunge tramvaiul, așa că își găsește un loc mai liber și așteaptă. Îi place să fie singur. A nu se înțelege că urăște compania, însă de cele mai multe ori preferă lipsa acesteia. Oamenii sunt insistenți și mult prea curioși și de cele mai multe ori nu cunosc măsura lucrurilor. Se uită lung la el, masurându-l din priviri, parcă încercând să îl descoasă doar uitându-se la el. Dacă s-ar putea, probabil că le-ar plăcea foarte tare. Să poată afla tot ce vor despre o persoană doar dintr-o privire. Să nu fie nevoiți să interacționeze cu acea persoană, să nu trebuiască să încerce să poarte o conversație, să nu fie obligați să asculte, să fie politicoși. Doamne ferește, să facă vre-un efort în această direcție. Ar fi mult mai simplu dacă ar putea doar sa se uite.

Uite, așa, cam ca doamna aceea roșcată, în compleu de culoarea oului de struț, care chiar acum se holbează la el de parcă i-ar ieși fum pe urechi. E pe la jumătatea peronului și face niște ochi așa de mari la el, ca și cum ar încerca să se uite direct prin el și nu reușește. El se simte stingherit sub privirea aceea sfredelitoare, care parcă mai are puțin și face o gaură în corpul lui, la cât de intens se holbează femeia la el, însă nu îndrăznește sa îi spună ceva. Știe ce s-ar întâmpla, a mai trecut prin asta. Ar înrăutăți și mai mult lucrurile, așa că se abține. Oricum, cucoana probabil că nu ar ține seama de sentimentele lui, altfel probabil că și-ar fi dat seama cât de mult îl jenează și nu s-ar mai holba așa de tare la el. Încearcă să o ignore, deși la început nu prea reușește.

De aceea îi place lui mai mult să fie singur. A învățat să nu-i mai pese de ce cred oamenii despre el, și să nu mai audă ce șoptesc pe ascuns atunci când trec pe lângă el și au impresia că el nu îi poate auzi, însă nu-i îi este la fel de ușor sa îi ignore atunci când se holbează la el. Le simte privirea grea atârnând deasupra lui și asta nu o poate suporta. I-ar plăcea ca femeia să înceteze să se mai uite așa la el.


..........................................................