E ora unspe' si un pic si astept sa mi se usuce parul sa vad daca iese mov.
Da, ati citit bine - mov. Tocmai l-am spalat cu solutie de violet de gentiana si sper sa fi prins culoarea si sa iasa mai mov decat purpuriul care a rezultat din vopsirea de ieri.
Ina si nu mine (adica "Colors 'n' Chaos") nu o sa mai participam la concursul de cosplay la editia asta de Nijikon. Poveste lunga, n-am chef sa mai trec o data prin asta; ideea e ca nu mai concuram. Nu am renuntat la costume, insa, pentru ca tot o sa facem cosplay, insa nu in concurs. Am fost ieri in Bucur si am luat sosetele pe care sa le transformam in tabi, iar azi mi-am luat violetul de gentiata si apoi am dat un ocol prin Kauffland sa-si ia Ina nuantator in negru (si o galetusa de Finetti :P) si sa ne 'corectam' un pic frizurile. Ele au iesit binisor inca de ieri seara, cand le-am vopsit in prima mana - culoarea mea, cel putin, a fost senzatia zilei printre colegii mei de la japoneza =)) - insa nu au fost tocmai ceea ce ne-am dorit noi. Asa ca in seara asta, eu mi-am tratat parul cu o baie de violet, iar Ina urmeaza sa se vopseasca din nou in negru. Speram ca de data asta sa iasa ca lumea. =/
Mi-am terminat si geaca de blugi in seara asta. N-am mai completat desenul cu fluturi, cum era ideea initiala, pentru ca n-am mai trecut pe la librarie sa iau markere. In schimb am decorat-o cu fluturasi/x-uri facuti din lant negru. O sa arate ca lumea. Sper. :P
Se pare ca maine o sa vina si parintii cu noi la Niji, cel putin la inceput. Se pare ca i-am facut destul de curiosi in legatura cu toata povestea asta incat sa-i tenteze ideea sa petreaca macar cateva ore in compania unor pusti/adolescenti/restul lumii innebuniti dupa anime si manga si tot ceea ce implica acest curent. Nu stiu nici ei cat o sa stea, insa ma bucura faptul ca macar o sa vina. XD Oricat de ciudat ar parea sa ma bucur de faptul ca parintii mei o sa vina cu mine la o conventie anime (nu-i asa ca suna aiurea? :)) ), ma bucu totusi. Ma bucur pentru ca si ei au investit foarte mult timp si daruire in a ne ajuta sa ne implinim dorinta de a participa la conventie (90% din merit li se datoreaza lor, fara discutii; daca n-ar fi fost ajutorul lor, nu stiu daca am fi putut sa vedem ziua de maine implinita asa cum visam noi XD) si cred sincer ca o sa le placa ceea ce vor vedea acolo. Si cu ocazia asta, vor vedea si ei macar o particica din lumea asta ciudata, dar fantastica, ce ne-a captat fantezia de atata vreme. Si asta nu poate fi decat un lucru bun. :D
Maine o sa fie fantastic. O sa fie atata lume acolo si atata energie, ca probabil nici nu o sa ne dam seama cand o sa treaca timpul. Sper ca lumea sa fie impresionata de costumele noastre (stiu ca eu una sunt indragostita de al meu :X :X :X) si sper ca Ioana sa se simta bine, in pofida periodei neplacuta prin care trece in prezent. Sper ca parinti sa se distreze, indiferent cat vor sta, si sa simta ca efortul lor a meritat si ca e pe deplin apreciat. Sper sa apuc sa vizitez tot ce e de vizitat, sa vizionez tot ce e de vizionat, sa pozez tot ce e de pozat (si sa stau la pozat, de asemenea :P) si sa cumpar tot ce cred ca merita cumparat. Si nu in ultimul rand sper sa reusesc sa trec pe la standul animezup si sa-l salut pe Cedik. Mi-ar placea asta. XD
Pana atunci, sper ca parul meu sa iasa mov si trebuie sa pun mana sa ternim tabi-urile si eventual, daca nu pic de somn pana atunci, sa pregatesc clatite pentru maine dimineata. Mmmm....clatite cu Finetti si ciocolata la micul dejun....yumm.
A, si sa nu uit! Pentru a celebra participarea la Nijikon, se impune o schimbare de imagine; asadar incantati-va privirea cu maretia geniala si oh, atat de sexy, care este L Lawliet. <33333 The greatest character in the history of great characters ever! Omagiu si incantare in acelasi timp; ce poate fi mai bun? :D
Abia astept sa vina maine!
In loc de final, va las spotul publicitar ce promoveaza conventia pe posturile TV:
luni, 27 octombrie 2008
Cand el inchide ochii, se vede pe marginea unei prapastii. Mainile intinse deasupra golului simt vantul cum sufla in sus spre el si ii trece printre degete si il indeamna la libertate. El simte si asculta suierul usor al vantului si inauntrul lui ceva se sparge in doua. Deasupra lui e cerul de un albastru pur, neintinat de nori sau pasari, nici macar de soare. Intr-un final sare, iar vantul se transforma in urlet de vijelie in urechile lui. Dedesubt raul de un albastru pur il asteapta, incurajandu-l la liberate. El cade cu viteza, si nu mai poate vedea cerul albastru de deasupra, insa raul de dedesubt il asteapta cu nerabdare. Si cade, cade, cade la nesfarsit, pana cand.....deschide ochii si realitatea sclipeste inaintea lui. Realitate cruda, banala.
Asa ca prefera sa inchida din nou ochii...raul il asteapta...
Pe de alta parte...
"Eu visez un camp deschis, de un verde crud si umed de roua. Vad dealuri dupa camp si copaci razleti punctand intinderea de verde crud si umed de roua. Simt miros de iarba si pe jos covorul de verdeata se intinde pana sus, pe culmile dealurilor, disparand in orizont cam ca roua la rasaritul soarelui. Doar ca roua mea nu dispare. Roua mea ramane umeda pe camp si campul se intinde spectaculos pana sus, pe culmile dealurilor. Si intinderea se infatiseaza inaintea ochilor mei in toata splendoarea ei idilica, in puritatea ei naturala, proaspata si impecabila.
Insa eu nu vreau camp. Si nu vreau nici roua, si nici dealuri sau copaci razleti. Si nu vreau perfectiunea ei imposibil de inchipuit si nu vreau verdele ei crud si proaspat.
Nu vreau spatiu larg si luminos; vreau un perete de stanca de care sa ma sprinjin cand am nevoie si langa care sa ma ghemuiesc si sa adorm.
Nu vreau copaci razleti si miros de verdeata; vreau o padure de povesti, cu zeci, sute, chiar mii de arbori ce se ridica pana la cer si ma acopera cu umbra lor racoroasa si vreau miros de muschi pe radacinile lor si buruieni peste tot in jur.
Si nu vreau verdele crud al campului ce pare ca nu se mai sfarseste; vreau albastru pur de rau de munte. Vreau sa sclipeasca in linie franta de fir de apa si sa-mi inece gandurile sub nesfarsita-i revarsare.
Vreau sa izvorasca intai de sub peretele de stanca si sa rabufneasca fioroasa peste pietre, rostogolindu-le la o parte din drumul ei, navalnica precum o Iala si incapatanata ca mine. Si apoi sa-si croiasca drum printe zecile, sutele, miile de copaci si sa se piarda printre muschi si buruieni. Si sa o aud doar, usor, cum susura in note de basm, purtand cu ea povestile atator mii de suflete pe langa care doar a trecut sau pe care le-a luat cu ea, ducand mai departe lumii sperantele, visele, dezamagirile si durerea lor.
Si sunt geloasa pe tine si raul tau albastru si prapastia ta adanca si as vrea ca macar un fir de apa din raul tau sa se abata si prin visele mele. Macar ar mai sterge din verdele asta crud si umed.
Ce zici, poti sa-mi imprumuti si mie raul tau pentru o noapte?"
Intelegi ce se intampla?
Asa ca prefera sa inchida din nou ochii...raul il asteapta...
Pe de alta parte...
"Eu visez un camp deschis, de un verde crud si umed de roua. Vad dealuri dupa camp si copaci razleti punctand intinderea de verde crud si umed de roua. Simt miros de iarba si pe jos covorul de verdeata se intinde pana sus, pe culmile dealurilor, disparand in orizont cam ca roua la rasaritul soarelui. Doar ca roua mea nu dispare. Roua mea ramane umeda pe camp si campul se intinde spectaculos pana sus, pe culmile dealurilor. Si intinderea se infatiseaza inaintea ochilor mei in toata splendoarea ei idilica, in puritatea ei naturala, proaspata si impecabila.
Insa eu nu vreau camp. Si nu vreau nici roua, si nici dealuri sau copaci razleti. Si nu vreau perfectiunea ei imposibil de inchipuit si nu vreau verdele ei crud si proaspat.
Nu vreau spatiu larg si luminos; vreau un perete de stanca de care sa ma sprinjin cand am nevoie si langa care sa ma ghemuiesc si sa adorm.
Nu vreau copaci razleti si miros de verdeata; vreau o padure de povesti, cu zeci, sute, chiar mii de arbori ce se ridica pana la cer si ma acopera cu umbra lor racoroasa si vreau miros de muschi pe radacinile lor si buruieni peste tot in jur.
Si nu vreau verdele crud al campului ce pare ca nu se mai sfarseste; vreau albastru pur de rau de munte. Vreau sa sclipeasca in linie franta de fir de apa si sa-mi inece gandurile sub nesfarsita-i revarsare.
Vreau sa izvorasca intai de sub peretele de stanca si sa rabufneasca fioroasa peste pietre, rostogolindu-le la o parte din drumul ei, navalnica precum o Iala si incapatanata ca mine. Si apoi sa-si croiasca drum printe zecile, sutele, miile de copaci si sa se piarda printre muschi si buruieni. Si sa o aud doar, usor, cum susura in note de basm, purtand cu ea povestile atator mii de suflete pe langa care doar a trecut sau pe care le-a luat cu ea, ducand mai departe lumii sperantele, visele, dezamagirile si durerea lor.
Si sunt geloasa pe tine si raul tau albastru si prapastia ta adanca si as vrea ca macar un fir de apa din raul tau sa se abata si prin visele mele. Macar ar mai sterge din verdele asta crud si umed.
Ce zici, poti sa-mi imprumuti si mie raul tau pentru o noapte?"
Intelegi ce se intampla?
joi, 23 octombrie 2008
Atat a mai ramas pana la Nijikon. Pare mult mai putin, desi in acelasi timp parca mai e o vesnicie.
Inca lucram sarguincios la sceneta. Repetam aproape in fiecare zi, pe cat posibil, si trebuie sa marturisesc faptul ca nu m-am asteptat sa ne obisnuim asa repede cu toata faza. Pe cat de greu si complicat parea la inceput ideea in sine de a compune coregrafia pentru o scena de lupta, pe atat de usor si distractiv a iesit pana la urma. Nu am terminat-o, obviously, pentru ca avem oarecare probleme in a gasi cel mai bun mod de a introduce o anume scena la sfarsitul 'numarului' astfel incat sa facem tranzitia de la scena anterioara cat mai natural si mai fluid posibil. Nu e chiar atat de simplu pe cat a fost cu celelalte parti, insa lucram de zor la asta si o sai dam noi de cap pana la sfarsitul weekendului.
Si Mirokumaru al meu prinde forma, at long last. Azi dupa cursuri, s-a apucat tata sa lucreze la el si dupa cateva ore de munca si schite si discutii si dezbateri legate de forma, dimensiuni, aspect si cate si mai cate, e terminat in proportie de 70%. Probleme mai mari s-au ridicat la capitolul inele, cat si in ceea ce priveste imbinarile, insa incetul cu incetul, le vom solutiona si pe ele. Urmeaza ca maine sa finisam inelele si sa facem retusarile necesare, iar candva in weekend sau in decursul saptamnii viitoare sal si vopsim. In orice caz, marturisesc ca a iesit fantastic! Mai bine decat m-as fi asteptat. Sunt profund impresionata, sincer va zic. Pentru cineva care n-a mai incercat asa ceva vreodata (si dupa cum am vazut pe net cand am incercat sa caut creatii ale altor cosplayeri, se pare ca as fi chiar printre primii care isi propun sa faca un asemenea lucru), tata si cu mine am scos o chestie super tare. Arata fantastic, foarte realist, foarte apropiat de original - intr-un cuvant, superb! Abia astept sa-l finisam maine dimineata si sa-l vad vopsit, lustruit, intr-un cuvant, terminat.
Mai e un pic de lucru si la Sode no Shirayuki, si atunci vom putea incerca sa jucam scena luptei cu armele adevarate, sa vedem cum se schimba lucrurile cand folosim the real things.
In rest, viata decurge normal pentru moment. Incerc sa nu ma gandesc foarte mult la cum va trebui sa trudesc dupa ce trece Nijikon sa prind din urma materia si mai ales proiectele la care nu am lucrat nici un piculet pana acum. Nu ca mi-ar fi fost lene, sau mai stiu eu ce, doar ca in general, atentia si energia mea sunt concentrate in principal pe lucrurile care imi fac placere, iar momentan, Nijikon imi face cea mai mare placere, asa ca, desi sunt constienta ca ceea ce voi spune va suna ingrijorator de inconstient - ei bine, scoala mai poate astepta! XP >:] hahaha.
Oricum, nu am de gand sa ma strese prea tare cu nimic. Mai ales acum.
Acum voi merge sa scot prajitura si ciocolata de la frigider si sa ma uit la ceva frumos: ori continui cu Darker Than Black de unde am ramas aseara cu Ina, ori mai 'gust' un pic de Bleach din nou, ca parca a trecut cam mult de cand nu m-am mai uitat....hmm...decizii, decizii... =))) rotfl.
O, da, aproape am uitat: maine avem oficial primul curs de japoneza. :D I can't wait. Sper sa terminam odata cu toata organizarea asta stupida and get to the actual learning of the language. :P Ne-a trimis o tipa mai pe la inceputul saptamanii un fisier pdf cu Hiragana, despre care banuim ca s-ar putea sa avem nevoie. Presupuneri umbla ca profa o sa ne invete sa scriem folosind Hiragana, ceea ce ar fi un pic mai dificil decat cu romaji, dar ar fi totusi amuzant. Ne-am intoarce la desenat betigase si virgulite. =)) lol.
we'll see tomorrow.
In loc de final, melodia zilei:
Inca lucram sarguincios la sceneta. Repetam aproape in fiecare zi, pe cat posibil, si trebuie sa marturisesc faptul ca nu m-am asteptat sa ne obisnuim asa repede cu toata faza. Pe cat de greu si complicat parea la inceput ideea in sine de a compune coregrafia pentru o scena de lupta, pe atat de usor si distractiv a iesit pana la urma. Nu am terminat-o, obviously, pentru ca avem oarecare probleme in a gasi cel mai bun mod de a introduce o anume scena la sfarsitul 'numarului' astfel incat sa facem tranzitia de la scena anterioara cat mai natural si mai fluid posibil. Nu e chiar atat de simplu pe cat a fost cu celelalte parti, insa lucram de zor la asta si o sai dam noi de cap pana la sfarsitul weekendului.
Si Mirokumaru al meu prinde forma, at long last. Azi dupa cursuri, s-a apucat tata sa lucreze la el si dupa cateva ore de munca si schite si discutii si dezbateri legate de forma, dimensiuni, aspect si cate si mai cate, e terminat in proportie de 70%. Probleme mai mari s-au ridicat la capitolul inele, cat si in ceea ce priveste imbinarile, insa incetul cu incetul, le vom solutiona si pe ele. Urmeaza ca maine sa finisam inelele si sa facem retusarile necesare, iar candva in weekend sau in decursul saptamnii viitoare sal si vopsim. In orice caz, marturisesc ca a iesit fantastic! Mai bine decat m-as fi asteptat. Sunt profund impresionata, sincer va zic. Pentru cineva care n-a mai incercat asa ceva vreodata (si dupa cum am vazut pe net cand am incercat sa caut creatii ale altor cosplayeri, se pare ca as fi chiar printre primii care isi propun sa faca un asemenea lucru), tata si cu mine am scos o chestie super tare. Arata fantastic, foarte realist, foarte apropiat de original - intr-un cuvant, superb! Abia astept sa-l finisam maine dimineata si sa-l vad vopsit, lustruit, intr-un cuvant, terminat.
Mai e un pic de lucru si la Sode no Shirayuki, si atunci vom putea incerca sa jucam scena luptei cu armele adevarate, sa vedem cum se schimba lucrurile cand folosim the real things.
In rest, viata decurge normal pentru moment. Incerc sa nu ma gandesc foarte mult la cum va trebui sa trudesc dupa ce trece Nijikon sa prind din urma materia si mai ales proiectele la care nu am lucrat nici un piculet pana acum. Nu ca mi-ar fi fost lene, sau mai stiu eu ce, doar ca in general, atentia si energia mea sunt concentrate in principal pe lucrurile care imi fac placere, iar momentan, Nijikon imi face cea mai mare placere, asa ca, desi sunt constienta ca ceea ce voi spune va suna ingrijorator de inconstient - ei bine, scoala mai poate astepta! XP >:] hahaha.
Oricum, nu am de gand sa ma strese prea tare cu nimic. Mai ales acum.
Acum voi merge sa scot prajitura si ciocolata de la frigider si sa ma uit la ceva frumos: ori continui cu Darker Than Black de unde am ramas aseara cu Ina, ori mai 'gust' un pic de Bleach din nou, ca parca a trecut cam mult de cand nu m-am mai uitat....hmm...decizii, decizii... =))) rotfl.
O, da, aproape am uitat: maine avem oficial primul curs de japoneza. :D I can't wait. Sper sa terminam odata cu toata organizarea asta stupida and get to the actual learning of the language. :P Ne-a trimis o tipa mai pe la inceputul saptamanii un fisier pdf cu Hiragana, despre care banuim ca s-ar putea sa avem nevoie. Presupuneri umbla ca profa o sa ne invete sa scriem folosind Hiragana, ceea ce ar fi un pic mai dificil decat cu romaji, dar ar fi totusi amuzant. Ne-am intoarce la desenat betigase si virgulite. =)) lol.
we'll see tomorrow.
In loc de final, melodia zilei:
luni, 20 octombrie 2008
Ma dor muschii un pic.
Mda, stiu, e putin cam ambigua introducerea, but anyway.
Ma dor muschii, pentru ca am inceput sa lucrez cu Ina la coreografia pentru scena de lupta. Am luat-o de la zero in seara asta si in mai putin de doua ore aveam deja o schema preliminara a ceea ce vrem sa facem. Cool, eh? I know, we kick ass. :D Bineinteles insa ca in nerabdarea noastra de a ne pune pe treaba nu ne-am gandit si la cele mai elementare lucruri cand vine vorba de o asemenea manevra, ca de exemplu sa facem un pic de incalzire la inceput, si ne-am aruncat in exercitii asa, din prima, cu entuxiasmul de rigoare - hence the muscle aches. Buuuuut anyways. It was so worth it. :P
A iesit misto pentru inceput. Bineinteles ca au existat si impedimente in calea progresului nostru artistic (pffa, ce tare a sunat asta =]] ), ca de exemplu ora inaintata (am terminat pe la vreo 11 jumate...noaptea, da XD si asta doar pentru ca vroia tata sa se uite la TV, ca noi am mai fi stat in continuare :D ), sau lipsa de spatiu de desfasurare (pana si sufrageria era neincapatoare, cu toate ca e cea mai mare camera din toata casa), mobilierul deosebit de incomod (numai noi stim de cate ori am lovit ba lustra, ba biblioteca, ba vaza cu papura a mamei, in fine, cam tot ce e prin sufragerie :P ) sau imposibilitatea de a folosi the actual weapons in the fight, pentru ca nici una dintre ele nu este terminata - a mea nu e nici macar inceputa, to be precise. :))
Speaking of which, a fost tata azi pe la niste cunoscuti de-ai lui si a facut rost de teava de cupru pentru Mirokumaru al meu! *does super happy dance* I'm so excited!! pentru toiagul in sine a luat teava de 18,pentru inelul principal, teava de 15, iar pentru inelele secundare, care trebuie sa fie mai mici si mai subtiri - teava de 12. Am stabilit impreuna sa facem inelul principal de diametru aprox 20cm, iar celelalte de diametru aprox 15cm, ca sa nu fie diferenta prea mare, insa nici sa nu fie prea mici inelele. Cred ca o sa iasa perfect in the end. A mai luat tata si o sticluta de bronz auriu pentru vopsit post-procesare si e o nuanta grozava, ceea ce ma incanta peste masura!
Now all we need is to practice the flippin' moves until we get them right si dupaia sa ne sincronizam pe melodie si dupaia sa mai aranjam pe ici pe colo ce mai e nevoie si dupaia....uuuf, mai e de munca, nu gluma. :D Dar nu ne speriem. Vinerea asta avem de gand sa ne intalnim cu Roxana si sa mergem in Tineretului sa exersam p-acolo, ca avem spatiu deschis si libertate de miscare mai mare decat in sufragerie, nici nu e excesiv de populat, si de asemenea o avem pe Roxana ca si observator, care ne poate da idei si ne poate corecta pe ici pe colo, prin punctele esentiale. :P O sa fie tare amuzant sa-i vedem pe pustii aia de p-acolo (ma rog, care o sa fie) cum se opresc din drum sa se uite la tipele ciudate care-si scot ochii cu betele. =))lmfao.
Nu mai vorbesc de restul scenetei: inceputul propriu-zis, the dance moment, si jan-ken-po-ul de final. Toate puse laolalta, plus cautat, mixat si potrivit sountrack-ul pe intreaga chestie, o sa fie mult de munca :D Dar o sa fie misto. Trebe sa exersam miscarile de lupta de vreo o mie de ori pana sa ne gandim la altceva, anyway, asa ca avem cu ce ne umple timpul. :P I'm excited, tho. Abia astept sa vina Nijikon si sa jucam sceneta intreaga and have a blast at it! Si sa-i lasam pe toti cu gura cascata! Mwuhahaha! I'm telling ya, by the time we're through with it, they'll be going 'Seireitei who? o.O' Mark my words! :P O sa rupem gura targului anu' asta! >:)
Pentru moment insa, am nevoie de o aspirina si de inca multa energie sa continui sa repet coreografia aia la nesfarsit. :D Keep your fingers crossed for me, minna-san!
In loc de final, melodia pe care va avea loc scena noastra de lupta:
PS: Uh, aproape am uitat. Faza tare in seara asta: ma abordeaza Vlad (o.O as in Vlad de la noi din grupa. o.O I know, right!? ) pe mess sa ma intrebe detalii despre ce am facut vinerea trecuta sa intalnirea la japoneza. Yeah, apparently s-a inscris si el. Bineinteles ca nu a catadicsit sa se intereseze de toata faza mai mult dkt sa depuna cererea la catedra si dupa-aia gata, insa insasi ideea ca Vlad vrea sa studieze japoneza mi se pare greu de digerat. L-am intrebat de ce s-a inscris si mi-a zis k cik vroia sa faca ceva asa, mai diferit, si cum franceza facuse in liceu si celalte limbi straine din lista de facultative nu i se pareau prea atractive, a optat pentru japoneza. --- slap me now.
Mi se pare hilar, dar nu comentez. :D Astept curioasa sa vad cum se va descurca. Pentru moment, nu-l vad prea interesat de limba in sine, ci mai mult de comicitatea ideii de a invata japoneza, insa se prea poate sa ma si insel. Nu stiu, astept sa vad cum decurg lucrurile. O sa fie amuzant totusi. :))
Mda, stiu, e putin cam ambigua introducerea, but anyway.
Ma dor muschii, pentru ca am inceput sa lucrez cu Ina la coreografia pentru scena de lupta. Am luat-o de la zero in seara asta si in mai putin de doua ore aveam deja o schema preliminara a ceea ce vrem sa facem. Cool, eh? I know, we kick ass. :D Bineinteles insa ca in nerabdarea noastra de a ne pune pe treaba nu ne-am gandit si la cele mai elementare lucruri cand vine vorba de o asemenea manevra, ca de exemplu sa facem un pic de incalzire la inceput, si ne-am aruncat in exercitii asa, din prima, cu entuxiasmul de rigoare - hence the muscle aches. Buuuuut anyways. It was so worth it. :P
A iesit misto pentru inceput. Bineinteles ca au existat si impedimente in calea progresului nostru artistic (pffa, ce tare a sunat asta =]] ), ca de exemplu ora inaintata (am terminat pe la vreo 11 jumate...noaptea, da XD si asta doar pentru ca vroia tata sa se uite la TV, ca noi am mai fi stat in continuare :D ), sau lipsa de spatiu de desfasurare (pana si sufrageria era neincapatoare, cu toate ca e cea mai mare camera din toata casa), mobilierul deosebit de incomod (numai noi stim de cate ori am lovit ba lustra, ba biblioteca, ba vaza cu papura a mamei, in fine, cam tot ce e prin sufragerie :P ) sau imposibilitatea de a folosi the actual weapons in the fight, pentru ca nici una dintre ele nu este terminata - a mea nu e nici macar inceputa, to be precise. :))
Speaking of which, a fost tata azi pe la niste cunoscuti de-ai lui si a facut rost de teava de cupru pentru Mirokumaru al meu! *does super happy dance* I'm so excited!! pentru toiagul in sine a luat teava de 18,pentru inelul principal, teava de 15, iar pentru inelele secundare, care trebuie sa fie mai mici si mai subtiri - teava de 12. Am stabilit impreuna sa facem inelul principal de diametru aprox 20cm, iar celelalte de diametru aprox 15cm, ca sa nu fie diferenta prea mare, insa nici sa nu fie prea mici inelele. Cred ca o sa iasa perfect in the end. A mai luat tata si o sticluta de bronz auriu pentru vopsit post-procesare si e o nuanta grozava, ceea ce ma incanta peste masura!
Now all we need is to practice the flippin' moves until we get them right si dupaia sa ne sincronizam pe melodie si dupaia sa mai aranjam pe ici pe colo ce mai e nevoie si dupaia....uuuf, mai e de munca, nu gluma. :D Dar nu ne speriem. Vinerea asta avem de gand sa ne intalnim cu Roxana si sa mergem in Tineretului sa exersam p-acolo, ca avem spatiu deschis si libertate de miscare mai mare decat in sufragerie, nici nu e excesiv de populat, si de asemenea o avem pe Roxana ca si observator, care ne poate da idei si ne poate corecta pe ici pe colo, prin punctele esentiale. :P O sa fie tare amuzant sa-i vedem pe pustii aia de p-acolo (ma rog, care o sa fie) cum se opresc din drum sa se uite la tipele ciudate care-si scot ochii cu betele. =))lmfao.
Nu mai vorbesc de restul scenetei: inceputul propriu-zis, the dance moment, si jan-ken-po-ul de final. Toate puse laolalta, plus cautat, mixat si potrivit sountrack-ul pe intreaga chestie, o sa fie mult de munca :D Dar o sa fie misto. Trebe sa exersam miscarile de lupta de vreo o mie de ori pana sa ne gandim la altceva, anyway, asa ca avem cu ce ne umple timpul. :P I'm excited, tho. Abia astept sa vina Nijikon si sa jucam sceneta intreaga and have a blast at it! Si sa-i lasam pe toti cu gura cascata! Mwuhahaha! I'm telling ya, by the time we're through with it, they'll be going 'Seireitei who? o.O' Mark my words! :P O sa rupem gura targului anu' asta! >:)
Pentru moment insa, am nevoie de o aspirina si de inca multa energie sa continui sa repet coreografia aia la nesfarsit. :D Keep your fingers crossed for me, minna-san!
In loc de final, melodia pe care va avea loc scena noastra de lupta:
PS: Uh, aproape am uitat. Faza tare in seara asta: ma abordeaza Vlad (o.O as in Vlad de la noi din grupa. o.O I know, right!? ) pe mess sa ma intrebe detalii despre ce am facut vinerea trecuta sa intalnirea la japoneza. Yeah, apparently s-a inscris si el. Bineinteles ca nu a catadicsit sa se intereseze de toata faza mai mult dkt sa depuna cererea la catedra si dupa-aia gata, insa insasi ideea ca Vlad vrea sa studieze japoneza mi se pare greu de digerat. L-am intrebat de ce s-a inscris si mi-a zis k cik vroia sa faca ceva asa, mai diferit, si cum franceza facuse in liceu si celalte limbi straine din lista de facultative nu i se pareau prea atractive, a optat pentru japoneza. --- slap me now.
Mi se pare hilar, dar nu comentez. :D Astept curioasa sa vad cum se va descurca. Pentru moment, nu-l vad prea interesat de limba in sine, ci mai mult de comicitatea ideii de a invata japoneza, insa se prea poate sa ma si insel. Nu stiu, astept sa vad cum decurg lucrurile. O sa fie amuzant totusi. :))
vineri, 17 octombrie 2008
Ziua de azi a fost generoasa cu mine. Iar acum stau cu un pahar de cola langa mine si ma gandesc la ce a fost azi si ma simt bine.
It got off on a rocky start, pentru ca am avut o mica confruntare cu Ina de dimineata, insa s-a rezolvat...inca nu stiu cum, dar acum e bine. We're like that sometimes, but it's all part of the wonderful experience of having a sister. XD And I wouldn't trade that for the world. <3
Anyway, the main topic of today's news este intalnirea cu oamenii de la japoneza. And what a meeting it was! Sa va povestesc:...
Intalnirea in sine avea loc la 3 dupa masa, insa noi trebuia sa ne intalnim cu Ioana pe la vreo 2, ca sa-i tinem companie o vreme, ca ea terminase cursurile mult mai devreme si se plictisea. N-am mai putut sa ajungem la 2, asa ca am venit la ora stabilita pentru japoneza. Buuuun. Ajungem noi pe la 3 fara ceva, Irina era si ea deja acolo, stam un pic de vorba, ne dam cu opinion-ul despre cam cati or sa vina, cati s-au inscris, Ioana zicea ca cica de la FABIZ n-ar primi, si cum ea e de la FABIZ, se temea ca s-a inscris degeaba, dar pana la urma ne-am lamurit ca n-are de ce sa refuze profa sa primesca de la vreo facultate anume, pentru ca materia in sine e facultativa, deci poate sa aplice oricine vrea de la orice facultate, bla bla bla in fine, frecat menta pana se mai strange lumea.
Faza tare incepe abia dupa cam vre-un sfert de ora de cand am sosit. La inceput n-au fost prea multe persoane pe acolo, erau cativa, insa nu destui cat sa ne puna probleme in sensul ca n-am putea incapea in sala in care trebuia sa aiba loc intalnirea, si care cred ca era doar cu putin mai mare decat camera mea de 3-si-un-picx3-si-un-pic. Stiti voi, sala normala de seminar - nu e mare lucru. Eh, pe la 3 fara un pic incep sa soseasca din ce in ce mai multi oameni. Si atunci sa te tii. Se strange lumea in fata usii de la sala minuscula mai ceva ca la alimentare pe vremea lu' Ceashka, toti sperand ca daca se ingramadesc cat mai in fata or sa prinda un scaun liber. Se perinda niste femei de serviciu pe-acolo, se uita la noi cu niste ochi foarte mari si foarte suspiciosi, noi radem de noi insine si de cat de ciudati trebuie sa parem, si asteptam sa soseasca profa. Asteptam noi ce asteptam, si intre timp continua sa mai vina oameni. Si se strang, se strang, se strang, ca pana la momentul la care profa soseste intr-un final, ajunsesem sa ne intindem pe aproape jumatate din coridorul de la etajul 5. Eram multi. Eram foarte multi. Incep sa cred ca pana la urma va trebui sa tinem intalnirea in hol, ca deja era clar ca in sala de seminar nu aveam cum sa incapem toti. Ar fi amuzant.
Buuuun. Vine profa, ne vede, se mira, ne intreaba daca suntem TOTI veniti pentru japoneza, noi raspundem razand ca da, si intra profa in sala minusula. Dupa-aia iese profa si ne directionaza pe toti catre masa mare din hol. Era singurul loc in care puteam sta sa vorbim, ca nici in sala minuscula, si nici macar in anexa ei nu incapeam toti. Deci intalnirea a avut loc pe hol. =))) Eu rad si ma alatur fetelor care se stransesera deja in jurul profei.
Long story short, profa e simpatica. Nu cred ca o sa ne faca prea mult probleme. Pare de treaba si e foarte rabdatoare. Nu e o prezenta deosebit de spectaculoasa, din contra, daca ai vedea-o, n-ai zice ca preda japoneza. Nu prea ai zice ca preda deloc, de fapt. E scunda si se imbraca banal. Are parul castaniu cret tuns foarte simplu si poarta ochelari ovali. Arata cam ca un soricel de biblioteca. XP Si azi mai era si racita, asa ca a vorbit foarte incet mai tot timpul. Dar e simpatica. A avut radbare cu noi si ne-a raspuns la toate intrebarile (din care unele au fost puse de 'shpe mii de ori). Cred ca o sa ne placa sa ne predea ea.
Ne-am inscris toate (inclusiv pe Roaxana, care n-a putut sa vina azi, ca avea ore) in grupa de vineri, la 12. Profa - al carei nume e Maria Ciubancan, btw - nu putea tine cursul decat in anumite zile, iar din toate posibilitatile, cel mai convenabil tuturor partilor implicate era sa venit vineri la 12. Pentru mine si Ina nu e chiar asa fantastic, pentru ca vinerea era ziua noastra libera de la orar, insa nu regret aranjamentul. Nici celelalte optiuni nu erau chiar asa grozave, asa ca pana la urma sacrificarea a cateva ore pentru japoneza in fiecare vineri nu e chiar asa o mare tragedie. In the end, it's gonna be good. Suntem cam 25-26 de oameni inscrisi in grupa noastra, ceea ce o face a doua ca marime dupa cea de vineri la 9 dimineata, care are 31 de membri, din cate imi amintesc. La polul opus sunt cele de luni la 4 jumate respectiv miercuri la 3. Mi se pare okay sa fim 25 de oameni. Nici prea multi nu e bine, ca deja devine incomod, iar o mana de oameni deja nu mai e amuzant deloc, asa ca e bine.
Singura nemultumire e ca s-au inscris prea putini tipi. :\ Nu ca m-ar deranja in mod deosebit, dar deja m-am saturat de fatze. Nu mai sunt amuzante. Si oricum, sor-mea, Ioana, Irina si Roxana sunt tot ce-mi trebuie la capitolul asta. Nu mai vreau pitipoance si wannabe-s si pustoaice care-si vantura gentile marca "The Nightmare Before Christmas" da' nici macar nu stiu ce-i aia. Nu mai vreau fatade si impresii si zambete si "kiss kiss" de ochii lumii. Am prea multe in grupa obisnuita, nu mai vreau atatea si la japoneza. Bine, avem si cativa tipi pe lista, dar n-am apucat sa ma uit pe indelete la ea, sa vad ce si cum. Oricum, sper sa nu se umple sala de fatze din nou, k n-o sa-mi placa prea mult. :\
Per total, a fost dragut. Abia astept sa incep the actual thing. Profa a zis chiar ca o sa ne invete sa si scriem, which is bound to be intersting. :P I'm really looking forward to this whole thing.
Intoarse acasa, am trecut pe la Kaufland sa-mi iau sampon nuantator pentru conventie, si desi tot nu am gasit movul de care am eu nevoie pe nicaieri (doar la capitolul vopsele am gasit un Color XXL v87 de la Schwarzkopf care s-ar apropia cel mai mult de ce caut eu, insa nu as vrea sa merg pe varianta vopsea de pe-acum, si oricum, nu am nici o garantie ca imi va iesi acea nuanta fara decolorat in prelabil, iar eu nu am de gand sa-mi decolorez parul pentru nimic, so...yeah) am gasit totusi ceva bunicel. Se numeste Funky Red, curtoasy of Loncolor, and it's reasonably okay. Oricum, ma astept sa iasa mai inchis decat se prezinta pe plic, pentru ca eu o sa-l aplic direct pe par, fara decolorare, iar in cazul in care tot nu iese destul de mov o sa-mi cumpar niste violet de gentiana si il mai 'aranjez' un pic. :D I'm glad, though. It's good.
Inapoi acasa, am descoperit ca tata facuse cumparaturile cat am fost noi plecate si pe langa majoritatea lucrurile pe care i le trecusem eu dimineata pe lista, mai cumparase si doua sticle de cola si multe banane, which totally made my day. ^_^ Pentru masa de pranz Ina a pregatit snitele de soia (de care cumparase de la Kauffland) iar la scurt timp dupa ce a terminat ea au venit si parintii acasa si am luat masa cu totii. A fost dragut. Nu apucam sa facem asta de multe ori - sa luam masa cu totii si pur si simplu sa stam de vorba, sa ne povestim ce-am mai facut in ziua aia, cum ne-a mai mers si cate si mai cate. E ... nu stiu, e special. Ne linisteste intr-un fel, si ne uneste ca si familie, chiar daca de cele mai multe ori programele noastre haotice ne tin departe unii de altii marea parte a zilelor.
Dupa masa ne-am facut siesta si am cam lenevit pana mai spre seara. Iar acum am cola langa mine si ma simt bine. Incerc sa nu beau prea multa, ca iar nu mai adorm pana spre 1-2 dimineata, dar parca nici asta nu ma prea mai intereseaza. Oricum, maine nu trebuie sa ma trezesc devreme iar, asa ca e-n ordine.
De cateva ore il ascult pe Darren Hayes over and over again, inclusiv melodii de pe noul album -intitulat "This delicate thing we've made"- si parca asta ma face sa ma simt si mai bine. Nu stiu de ce, dar muzica lui a rezonat intotdeauna cu unda mea emotionala. Intotdeauna ma linisteste si imi reda echilibrul, oricate probleme m-ar framanta, oricate as avea pe suflet. E..nu stiu, parca e terapeutic intr-un fel. Stiu ca probabil suna un pic ciudat, dar asa e muzica lui pentru mine. :D
Anyway, cred ca e cazul sa inchei aici si sa ma retrag.
In loc de final, va prezint videoclipul uneia dintre cele mai bune melodii de pe noul lui album, clipul in sine fiind o creatie deosebita. Enjoy! :)
PS: A, si pentru cei care se intreaba cum se traduce titlul acestui post (probabil ca sunt destui :P), it quite literally means 'Good evening, everyone!' cu tot cu titulatura de respect. :D Asta ca un preview a cum arata/suna japoneza. :P
Want more? Join a class, neh? ;)
It got off on a rocky start, pentru ca am avut o mica confruntare cu Ina de dimineata, insa s-a rezolvat...inca nu stiu cum, dar acum e bine. We're like that sometimes, but it's all part of the wonderful experience of having a sister. XD And I wouldn't trade that for the world. <3
Anyway, the main topic of today's news este intalnirea cu oamenii de la japoneza. And what a meeting it was! Sa va povestesc:...
Intalnirea in sine avea loc la 3 dupa masa, insa noi trebuia sa ne intalnim cu Ioana pe la vreo 2, ca sa-i tinem companie o vreme, ca ea terminase cursurile mult mai devreme si se plictisea. N-am mai putut sa ajungem la 2, asa ca am venit la ora stabilita pentru japoneza. Buuuun. Ajungem noi pe la 3 fara ceva, Irina era si ea deja acolo, stam un pic de vorba, ne dam cu opinion-ul despre cam cati or sa vina, cati s-au inscris, Ioana zicea ca cica de la FABIZ n-ar primi, si cum ea e de la FABIZ, se temea ca s-a inscris degeaba, dar pana la urma ne-am lamurit ca n-are de ce sa refuze profa sa primesca de la vreo facultate anume, pentru ca materia in sine e facultativa, deci poate sa aplice oricine vrea de la orice facultate, bla bla bla in fine, frecat menta pana se mai strange lumea.
Faza tare incepe abia dupa cam vre-un sfert de ora de cand am sosit. La inceput n-au fost prea multe persoane pe acolo, erau cativa, insa nu destui cat sa ne puna probleme in sensul ca n-am putea incapea in sala in care trebuia sa aiba loc intalnirea, si care cred ca era doar cu putin mai mare decat camera mea de 3-si-un-picx3-si-un-pic. Stiti voi, sala normala de seminar - nu e mare lucru. Eh, pe la 3 fara un pic incep sa soseasca din ce in ce mai multi oameni. Si atunci sa te tii. Se strange lumea in fata usii de la sala minuscula mai ceva ca la alimentare pe vremea lu' Ceashka, toti sperand ca daca se ingramadesc cat mai in fata or sa prinda un scaun liber. Se perinda niste femei de serviciu pe-acolo, se uita la noi cu niste ochi foarte mari si foarte suspiciosi, noi radem de noi insine si de cat de ciudati trebuie sa parem, si asteptam sa soseasca profa. Asteptam noi ce asteptam, si intre timp continua sa mai vina oameni. Si se strang, se strang, se strang, ca pana la momentul la care profa soseste intr-un final, ajunsesem sa ne intindem pe aproape jumatate din coridorul de la etajul 5. Eram multi. Eram foarte multi. Incep sa cred ca pana la urma va trebui sa tinem intalnirea in hol, ca deja era clar ca in sala de seminar nu aveam cum sa incapem toti. Ar fi amuzant.
Buuuun. Vine profa, ne vede, se mira, ne intreaba daca suntem TOTI veniti pentru japoneza, noi raspundem razand ca da, si intra profa in sala minusula. Dupa-aia iese profa si ne directionaza pe toti catre masa mare din hol. Era singurul loc in care puteam sta sa vorbim, ca nici in sala minuscula, si nici macar in anexa ei nu incapeam toti. Deci intalnirea a avut loc pe hol. =))) Eu rad si ma alatur fetelor care se stransesera deja in jurul profei.
Long story short, profa e simpatica. Nu cred ca o sa ne faca prea mult probleme. Pare de treaba si e foarte rabdatoare. Nu e o prezenta deosebit de spectaculoasa, din contra, daca ai vedea-o, n-ai zice ca preda japoneza. Nu prea ai zice ca preda deloc, de fapt. E scunda si se imbraca banal. Are parul castaniu cret tuns foarte simplu si poarta ochelari ovali. Arata cam ca un soricel de biblioteca. XP Si azi mai era si racita, asa ca a vorbit foarte incet mai tot timpul. Dar e simpatica. A avut radbare cu noi si ne-a raspuns la toate intrebarile (din care unele au fost puse de 'shpe mii de ori). Cred ca o sa ne placa sa ne predea ea.
Ne-am inscris toate (inclusiv pe Roaxana, care n-a putut sa vina azi, ca avea ore) in grupa de vineri, la 12. Profa - al carei nume e Maria Ciubancan, btw - nu putea tine cursul decat in anumite zile, iar din toate posibilitatile, cel mai convenabil tuturor partilor implicate era sa venit vineri la 12. Pentru mine si Ina nu e chiar asa fantastic, pentru ca vinerea era ziua noastra libera de la orar, insa nu regret aranjamentul. Nici celelalte optiuni nu erau chiar asa grozave, asa ca pana la urma sacrificarea a cateva ore pentru japoneza in fiecare vineri nu e chiar asa o mare tragedie. In the end, it's gonna be good. Suntem cam 25-26 de oameni inscrisi in grupa noastra, ceea ce o face a doua ca marime dupa cea de vineri la 9 dimineata, care are 31 de membri, din cate imi amintesc. La polul opus sunt cele de luni la 4 jumate respectiv miercuri la 3. Mi se pare okay sa fim 25 de oameni. Nici prea multi nu e bine, ca deja devine incomod, iar o mana de oameni deja nu mai e amuzant deloc, asa ca e bine.
Singura nemultumire e ca s-au inscris prea putini tipi. :\ Nu ca m-ar deranja in mod deosebit, dar deja m-am saturat de fatze. Nu mai sunt amuzante. Si oricum, sor-mea, Ioana, Irina si Roxana sunt tot ce-mi trebuie la capitolul asta. Nu mai vreau pitipoance si wannabe-s si pustoaice care-si vantura gentile marca "The Nightmare Before Christmas" da' nici macar nu stiu ce-i aia. Nu mai vreau fatade si impresii si zambete si "kiss kiss" de ochii lumii. Am prea multe in grupa obisnuita, nu mai vreau atatea si la japoneza. Bine, avem si cativa tipi pe lista, dar n-am apucat sa ma uit pe indelete la ea, sa vad ce si cum. Oricum, sper sa nu se umple sala de fatze din nou, k n-o sa-mi placa prea mult. :\
Per total, a fost dragut. Abia astept sa incep the actual thing. Profa a zis chiar ca o sa ne invete sa si scriem, which is bound to be intersting. :P I'm really looking forward to this whole thing.
Intoarse acasa, am trecut pe la Kaufland sa-mi iau sampon nuantator pentru conventie, si desi tot nu am gasit movul de care am eu nevoie pe nicaieri (doar la capitolul vopsele am gasit un Color XXL v87 de la Schwarzkopf care s-ar apropia cel mai mult de ce caut eu, insa nu as vrea sa merg pe varianta vopsea de pe-acum, si oricum, nu am nici o garantie ca imi va iesi acea nuanta fara decolorat in prelabil, iar eu nu am de gand sa-mi decolorez parul pentru nimic, so...yeah) am gasit totusi ceva bunicel. Se numeste Funky Red, curtoasy of Loncolor, and it's reasonably okay. Oricum, ma astept sa iasa mai inchis decat se prezinta pe plic, pentru ca eu o sa-l aplic direct pe par, fara decolorare, iar in cazul in care tot nu iese destul de mov o sa-mi cumpar niste violet de gentiana si il mai 'aranjez' un pic. :D I'm glad, though. It's good.
Inapoi acasa, am descoperit ca tata facuse cumparaturile cat am fost noi plecate si pe langa majoritatea lucrurile pe care i le trecusem eu dimineata pe lista, mai cumparase si doua sticle de cola si multe banane, which totally made my day. ^_^ Pentru masa de pranz Ina a pregatit snitele de soia (de care cumparase de la Kauffland) iar la scurt timp dupa ce a terminat ea au venit si parintii acasa si am luat masa cu totii. A fost dragut. Nu apucam sa facem asta de multe ori - sa luam masa cu totii si pur si simplu sa stam de vorba, sa ne povestim ce-am mai facut in ziua aia, cum ne-a mai mers si cate si mai cate. E ... nu stiu, e special. Ne linisteste intr-un fel, si ne uneste ca si familie, chiar daca de cele mai multe ori programele noastre haotice ne tin departe unii de altii marea parte a zilelor.
Dupa masa ne-am facut siesta si am cam lenevit pana mai spre seara. Iar acum am cola langa mine si ma simt bine. Incerc sa nu beau prea multa, ca iar nu mai adorm pana spre 1-2 dimineata, dar parca nici asta nu ma prea mai intereseaza. Oricum, maine nu trebuie sa ma trezesc devreme iar, asa ca e-n ordine.
De cateva ore il ascult pe Darren Hayes over and over again, inclusiv melodii de pe noul album -intitulat "This delicate thing we've made"- si parca asta ma face sa ma simt si mai bine. Nu stiu de ce, dar muzica lui a rezonat intotdeauna cu unda mea emotionala. Intotdeauna ma linisteste si imi reda echilibrul, oricate probleme m-ar framanta, oricate as avea pe suflet. E..nu stiu, parca e terapeutic intr-un fel. Stiu ca probabil suna un pic ciudat, dar asa e muzica lui pentru mine. :D
Anyway, cred ca e cazul sa inchei aici si sa ma retrag.
In loc de final, va prezint videoclipul uneia dintre cele mai bune melodii de pe noul lui album, clipul in sine fiind o creatie deosebita. Enjoy! :)
PS: A, si pentru cei care se intreaba cum se traduce titlul acestui post (probabil ca sunt destui :P), it quite literally means 'Good evening, everyone!' cu tot cu titulatura de respect. :D Asta ca un preview a cum arata/suna japoneza. :P
Want more? Join a class, neh? ;)
miercuri, 15 octombrie 2008
Deci. Ce mai e nou?
Pey, de unde sa incep?
Sunt bine acum. Demonii s-au retras, cel putin pentru moment, si soarele a rasarit din nou in camera mea de 3x3. Cel putin pentru moment.
Sunt o tona de lucruri care imi ocupa timpul zilele astea, de la avalansa de proiecte pentru facultate, dintre care unul a fost recent devansat cu cateva saptamani bune, ceea ce ridica nivelul provocarii pe culmi nebanuite inca (vezi sectiunea 'Tehnici promotionale' *completes with a round of swearing under her breath*), la lupta continua cu viata de student, cu partile ei bune si mai putin bune (vezi, incerc sa nu mai zic 'rele', k cik e o teorie care zice ca daca definesti ceva ca fiind rau, va fi cu atat mai greu de suportat), pana la nerabdarea cu care astep ziua de vineri, cand o sa ne intalnim in sfarsit cu restul oamenilor care s-au inscris la facultativa de japoneza, pentru a vedea cum stam cu grupa si cum e cel mai convenabil sa fixam orarul. Abia astept sa vina vineri! \:D/ Abia astept sa vad cati s-au mai inscris, sa ajung sa-i cunosc (da Doamne sa fie oameni normali si te rog da sa fie de asemenea si niste baieti p-acolo! :D stii Tu despre ce vorbesc. mersi anticipat! ;D ), s-o revad pe Ioana si pe Roxana si basically just start the flippin' classes al-flippin'-ready! :D I'm so excited about the whole thing, I can barely think about how it's gonna be. But anyhows.
Am dat o fuga azi pe la buni si m-a ajutat sa termin panglica pentru costumul de cosplay. It came out fabulos! *does a little Emmet pose* haha. But yeah, it really did. Am incercat s-o pastrez cat mai apropiata de original and I actually think we did a pretty dam good job of it, too! :D Si cu asta, costumul meu este in mod oficial terminat! Woooo! *dance moment* Sunt asa multumita de cum a iesit si abia astept sa vina weekendul sa-mi rezerv cateva ore pentru o proba a costumului intreg, sa vad cum o sa fie. In intreaga lui splendoare, can you imagine that! :D Acum tot ce lipseste e Shikai-ul, insa tata deja mi-a zis k o sa se intereseze sa vada de unde poate face rost de lemn pe care sa-l prelucreze in forma de sulita, asa cum cere tiparul, si dupa cate imi descria el p-acolo ca ar trebui sa faca, chiar cred ca are un plan in minte. And that's super great news. :D Oricum, nu ma agit de pe-acum. Pentru moment trebuie sa incerc sa-mi dau seama cum o sa regizez sceneta, ca partea asta primeaza acum.
Si de asemenea, sa incerc sa termin "Sunete". Stiu cum se termina si stiu si ce trebuie sa scriu. Singura problema e ca nu prea mai gasesc timp sa mai scriu, si asta e groaznic pentru mine. Nu ca as evita problema, dar mereu se iveste cate ceva care ma impiedica sa ma asez frumos in fata tastaturii si sa scriu. Ca azi, de exemplu, cand am avut o intreaga ora si jumatate libera intre cursuri, si totul a mers perfect in incercarea mea de a ma izola de lume ca sa termin partea a III-a, doar pentru a descoperi mai apoi cu stupoare ca internetul de la Centrl Media de la Cibe nu mergea. X( Adik era, doar ca nu se putea conecta nimeni la retea. Great good that did me, eh? Asa ca n-am putut reciti partea a II-a ca sa vad de unde trebuie sa continui, si cum nici nu aveam nimic salvat pe hard, m-am gasit in imposibilitatea de a mai scrie orice. Si asta nu e singurul exemplu pe care il pot da, insa nu vreau sa ma mai gandesc la asta acum. Stii, teoria aia din nou.
Acum vreau sa ma linistesc, sa nu fac nimic si sa ma culc devreme in noaptea asta. Sa dorm bine (poate si destul...) si maine sa imi rezerv dupa-masa pentru vizionat anime si OAF (am inceput sezonul 5 in seara asta si mi-am reamintit de ce imi placea asa de mult; lucrurile evolueaza mai rapid decat probabil ca mi-ar placea mie, dar abia astept sa vad cum se va termina ;D) si bine inteles, terminat "Sunete".
Si poate reusesc sa-mi adun curajul sa continui "Sanctuary". >.< Ar fi fantastic.
In loc de final, ascultati si vizionati si simtiti-va bine. :D
Pey, de unde sa incep?
Sunt bine acum. Demonii s-au retras, cel putin pentru moment, si soarele a rasarit din nou in camera mea de 3x3. Cel putin pentru moment.
Sunt o tona de lucruri care imi ocupa timpul zilele astea, de la avalansa de proiecte pentru facultate, dintre care unul a fost recent devansat cu cateva saptamani bune, ceea ce ridica nivelul provocarii pe culmi nebanuite inca (vezi sectiunea 'Tehnici promotionale' *completes with a round of swearing under her breath*), la lupta continua cu viata de student, cu partile ei bune si mai putin bune (vezi, incerc sa nu mai zic 'rele', k cik e o teorie care zice ca daca definesti ceva ca fiind rau, va fi cu atat mai greu de suportat), pana la nerabdarea cu care astep ziua de vineri, cand o sa ne intalnim in sfarsit cu restul oamenilor care s-au inscris la facultativa de japoneza, pentru a vedea cum stam cu grupa si cum e cel mai convenabil sa fixam orarul. Abia astept sa vina vineri! \:D/ Abia astept sa vad cati s-au mai inscris, sa ajung sa-i cunosc (da Doamne sa fie oameni normali si te rog da sa fie de asemenea si niste baieti p-acolo! :D stii Tu despre ce vorbesc. mersi anticipat! ;D ), s-o revad pe Ioana si pe Roxana si basically just start the flippin' classes al-flippin'-ready! :D I'm so excited about the whole thing, I can barely think about how it's gonna be. But anyhows.
Am dat o fuga azi pe la buni si m-a ajutat sa termin panglica pentru costumul de cosplay. It came out fabulos! *does a little Emmet pose* haha. But yeah, it really did. Am incercat s-o pastrez cat mai apropiata de original and I actually think we did a pretty dam good job of it, too! :D Si cu asta, costumul meu este in mod oficial terminat! Woooo! *dance moment* Sunt asa multumita de cum a iesit si abia astept sa vina weekendul sa-mi rezerv cateva ore pentru o proba a costumului intreg, sa vad cum o sa fie. In intreaga lui splendoare, can you imagine that! :D Acum tot ce lipseste e Shikai-ul, insa tata deja mi-a zis k o sa se intereseze sa vada de unde poate face rost de lemn pe care sa-l prelucreze in forma de sulita, asa cum cere tiparul, si dupa cate imi descria el p-acolo ca ar trebui sa faca, chiar cred ca are un plan in minte. And that's super great news. :D Oricum, nu ma agit de pe-acum. Pentru moment trebuie sa incerc sa-mi dau seama cum o sa regizez sceneta, ca partea asta primeaza acum.
Si de asemenea, sa incerc sa termin "Sunete". Stiu cum se termina si stiu si ce trebuie sa scriu. Singura problema e ca nu prea mai gasesc timp sa mai scriu, si asta e groaznic pentru mine. Nu ca as evita problema, dar mereu se iveste cate ceva care ma impiedica sa ma asez frumos in fata tastaturii si sa scriu. Ca azi, de exemplu, cand am avut o intreaga ora si jumatate libera intre cursuri, si totul a mers perfect in incercarea mea de a ma izola de lume ca sa termin partea a III-a, doar pentru a descoperi mai apoi cu stupoare ca internetul de la Centrl Media de la Cibe nu mergea. X( Adik era, doar ca nu se putea conecta nimeni la retea. Great good that did me, eh? Asa ca n-am putut reciti partea a II-a ca sa vad de unde trebuie sa continui, si cum nici nu aveam nimic salvat pe hard, m-am gasit in imposibilitatea de a mai scrie orice. Si asta nu e singurul exemplu pe care il pot da, insa nu vreau sa ma mai gandesc la asta acum. Stii, teoria aia din nou.
Acum vreau sa ma linistesc, sa nu fac nimic si sa ma culc devreme in noaptea asta. Sa dorm bine (poate si destul...) si maine sa imi rezerv dupa-masa pentru vizionat anime si OAF (am inceput sezonul 5 in seara asta si mi-am reamintit de ce imi placea asa de mult; lucrurile evolueaza mai rapid decat probabil ca mi-ar placea mie, dar abia astept sa vad cum se va termina ;D) si bine inteles, terminat "Sunete".
Si poate reusesc sa-mi adun curajul sa continui "Sanctuary". >.< Ar fi fantastic.
In loc de final, ascultati si vizionati si simtiti-va bine. :D
sâmbătă, 11 octombrie 2008
Nu, postul asta nu are nimic de-a face cu melodia. Titlul e doar cel mai apropiat lucru care mi-a trecut prin minte care poate a descrie starea mea de spirit la momentul de fata. X(
Am avut o zi de tot -- mda, intelegi voi. Bine, nu ca ultimele cateva zile ar fi fost mai bune, dar la comparatie ele tot ies mai bine.
Si acuma ma simt epuizata. Sunt stoarsa -aproape ca as putea zice 'la propriu'- de tot ce inseamna sentiment. Nu mai pot. Pur si simplu, nu mai pot simti. E un gol gri in sufletul meu care nu mai poate distinge intre fericire sau tristete, intre buna dispozitie sau angoasa. Si eu stau asa, in suspensie, in golul acela si nu-mi pot da seama de ce se intampla in jurul meu. As vrea sa rad, sa rad in hohote, sau sa tip, sa urlu chiar, as vrea sa am puterea sa declansez o avalansa, sa provoc un dezastru, orice numai sa ies din starea asta de nimic. Da, asta e. Senzatia asta care pluteste deasupra mea - e nimic. E un vid urias si nesfarsit care absoarbe totul din jur, ca o gigantica gaura neagra inghesuita in micul spatiu ce ramane intre plamanii mei. Nu mai pot simti, nu mai pot gandi, nu mai inteleg nimic. Si stau asa, in letargie, incercand sa-mi umplu timpul cu ceva, orice, numai sa dau un sens acestei stari. Ceva care sa umple vidul, ceva destul de mare, sau potrivit de mic, incat sa ramana blocat in gaura si sa pot simti din nou. Ceva care sa-mi provoace o reactie, indiferent de care fel de reactie ar fi.
Acum ascult Gackt si parca e mai bine. Parca rezoneaza in pieptul meu si ma linisteste. Nu inteleg ce spune, bineinteles, pentru ca inca nu stiu japoneza atat de bine incat sa-l pot traduce, insa nu conteaza. Vocea lui e destul, si melodia ma vindeca. E "Fragrance" si o ascult la nesfarsit de cateva ore. Am incercat si altceva intre timp, insa n-a mers. Tot la ea m-am intors. Heh..cred ca asta inseamna ceva, nu?
Incerc sa scriu din nou, dar vidul intra din nou in joc si absoarbe in el orice scanteie de gand care ar avea curajul sa sclipeasca in mintea mea. As vrea sa citesc, atunci, dar nu cred ca ma pot concentra destul cat sa parcurg macar o pagina. Vezi tu, vidul asta din nou.
Cred ca o sa-mi iau un pahar de cola si o sa incerc sa ma uit la un film, sau un anime, ceva. Pentru asta n-ai nevoie de prea multa concentrare, nu? Stai pur si simplu in pat si te uiti la omuletii de pe ecran cum se scalambaie ca apucatii. Eh, hai, poate nu chiar ca apucatii. Oricum, nu poate fi prea greu. Am si un Twix pe undeva prin congelator, poate o sa reusesc sa-l mananc si poate ciocolata o sa ma mai intremeze un pic. Stiti voi, povestea cu productia de endorfine...Poate o sa functioneze si la mine. Poate o sa se topeasca destul cat sa inunde gaura neagra si sa o umple. Poate....
Eh, orice e mai bine decat asta.
Am avut o zi de tot -- mda, intelegi voi. Bine, nu ca ultimele cateva zile ar fi fost mai bune, dar la comparatie ele tot ies mai bine.
Si acuma ma simt epuizata. Sunt stoarsa -aproape ca as putea zice 'la propriu'- de tot ce inseamna sentiment. Nu mai pot. Pur si simplu, nu mai pot simti. E un gol gri in sufletul meu care nu mai poate distinge intre fericire sau tristete, intre buna dispozitie sau angoasa. Si eu stau asa, in suspensie, in golul acela si nu-mi pot da seama de ce se intampla in jurul meu. As vrea sa rad, sa rad in hohote, sau sa tip, sa urlu chiar, as vrea sa am puterea sa declansez o avalansa, sa provoc un dezastru, orice numai sa ies din starea asta de nimic. Da, asta e. Senzatia asta care pluteste deasupra mea - e nimic. E un vid urias si nesfarsit care absoarbe totul din jur, ca o gigantica gaura neagra inghesuita in micul spatiu ce ramane intre plamanii mei. Nu mai pot simti, nu mai pot gandi, nu mai inteleg nimic. Si stau asa, in letargie, incercand sa-mi umplu timpul cu ceva, orice, numai sa dau un sens acestei stari. Ceva care sa umple vidul, ceva destul de mare, sau potrivit de mic, incat sa ramana blocat in gaura si sa pot simti din nou. Ceva care sa-mi provoace o reactie, indiferent de care fel de reactie ar fi.
Acum ascult Gackt si parca e mai bine. Parca rezoneaza in pieptul meu si ma linisteste. Nu inteleg ce spune, bineinteles, pentru ca inca nu stiu japoneza atat de bine incat sa-l pot traduce, insa nu conteaza. Vocea lui e destul, si melodia ma vindeca. E "Fragrance" si o ascult la nesfarsit de cateva ore. Am incercat si altceva intre timp, insa n-a mers. Tot la ea m-am intors. Heh..cred ca asta inseamna ceva, nu?
Incerc sa scriu din nou, dar vidul intra din nou in joc si absoarbe in el orice scanteie de gand care ar avea curajul sa sclipeasca in mintea mea. As vrea sa citesc, atunci, dar nu cred ca ma pot concentra destul cat sa parcurg macar o pagina. Vezi tu, vidul asta din nou.
Cred ca o sa-mi iau un pahar de cola si o sa incerc sa ma uit la un film, sau un anime, ceva. Pentru asta n-ai nevoie de prea multa concentrare, nu? Stai pur si simplu in pat si te uiti la omuletii de pe ecran cum se scalambaie ca apucatii. Eh, hai, poate nu chiar ca apucatii. Oricum, nu poate fi prea greu. Am si un Twix pe undeva prin congelator, poate o sa reusesc sa-l mananc si poate ciocolata o sa ma mai intremeze un pic. Stiti voi, povestea cu productia de endorfine...Poate o sa functioneze si la mine. Poate o sa se topeasca destul cat sa inunde gaura neagra si sa o umple. Poate....
Eh, orice e mai bine decat asta.
Un film intreg despre personajul meu preferat din anime-ul meu preferat?!?!?!? *huge fangirl squee* what can possibly top THAT?! XD Am nimerit in seara asta din nou peste titlul filmului (nici nu mai stiu acum in ce circumstante mi-a rasarit in minte, dar nu pra mai conteaza) si m-am pus pe cautat. Ce am aflat? Ei bine, pe scurt, e vorba despre UN FILM INTREG DESPRE L!!!!!!!!!!! Adica NUMAI DESPRE L!!!!! Fara Light, fara stupida de Misa, fara anchete si jocuri in spatele scenei, fara comisia de investigatii, fara any of that shit. Doar L. In toata maretia lui de capodopera artistica, doar L. Simply to die for. *swoons like crazy* Nu cred ca pot incerca macar sa descriu cat de mult iubesc personajul asta (si cat de mult il urasc pe Ohba pentru ca l-a scos din peisaj, cu toate ca omul este un geniu pentru ce facut din Death Note), insa daca vreti sa va faceti o idee, va recomand cu cea mai mare caldura sa vizionati anime-ul, si mai apoi filmele. Atunci veti intelege. Sper. XD
'neways, here's the official trailer for this piece of theatrical art. Nu l-am vazut inca, dar asta doar pentru ca abia mi-am luat torrent-ele. Vreo cateva duzini din ele, to be precise :D Insa maine le descarc si ma pun pe savurat. *swooning cat incape*
Pana atunci, spre deliciul fanilor (dar mai ales al meu :P), iata trailer-ul, as promised :D E subtitrat si in engleza, pentru aceia dintre noi care stau mai prost la capitolul 'limbi straine', sau carora pur si simplu le e lene sa fie atenti la dialogul in japoneza. XD Enjoy!
'neways, here's the official trailer for this piece of theatrical art. Nu l-am vazut inca, dar asta doar pentru ca abia mi-am luat torrent-ele. Vreo cateva duzini din ele, to be precise :D Insa maine le descarc si ma pun pe savurat. *swooning cat incape*
Pana atunci, spre deliciul fanilor (dar mai ales al meu :P), iata trailer-ul, as promised :D E subtitrat si in engleza, pentru aceia dintre noi care stau mai prost la capitolul 'limbi straine', sau carora pur si simplu le e lene sa fie atenti la dialogul in japoneza. XD Enjoy!
= partea II =
Stă în stație de aproape zece minute deja. Tramvaiul întârzie mai mult ca de obicei, și asta îl neliniștește. Nu-i place când întârzie tramvaiul, pentru că asta înseamnă că s-a întâmplat ceva neprevăzut pe traseu, ceva grav de vreme ce întârzierea e așa de mare. De obicei nu așteaptă mai mult de trei, cel mult patru minute, însă acum a stat în stație de aproape trei ori pe atât. Nu-i place când întârzie tramvaiul, pentru că asta înseamnă că trebuie să stea să aștepte în stație. Și nu-i place să stea în stație. Se adună prea mulți oameni pe peron și asta îl neliniștește. Nu-i plac mulțimile. Și de aceea nu-i place când întârzie tramvaiul.
Și doamna roșcată în compleul de culoarea oului de struț încă se mai holbează la el. E foarte nepoliticoasă, însă el tot nu-i poate spune nimic. A încercat să o ignore o vreme. La început nu prea a reușit, iar apoi și-a dat seama că tramvaiul întârzie și a uitat pentru moment de doamna roșcată. Acum însă a observat-o din nou și iar se simte stingherit de privirea ei sfredelitoare. Ea știe că el a observat-o, căci s-a uitat direct la ea la un moment dat. Nu asta era intenția lui, dar s-a întâmplat. A privit-o în ochi pentru o secundă, parcă încercând să-și dea seama ce caută cu privirea așa de insistent, și femeia a clipit ușor, însă nu l-a slăbit din strânsoarea ochilor ei închiși la culoare –deși de la distanța aceea nu își putea da seama dacă erau negri sau căprui închis. Nu-i place să privească oamenii în ochi însă, de aceea nici n-a zăbovit prea mult uitându-se la ea. Însă ei nu pare să-i fi păsat prea mult, căci încă se holbează la el, deși știe că nu e politicos, și acum știe de asemena și că el a văzut-o.
În schimb se hotărăște să încerce să se concentreze asupra oricărui alt lucru până ajunge tramvaiul, măcar să nu se mai gândească la femeia care se zgâiește la el. Speră să nu întârzie prea mult tramvaiul, căci nu sunt prea multe lucruri interesante prin jur care să-l țină preocupat destul de mult timp.
Își îndreaptă atenția spre un nature. E un nasture pe jos. E mic, rotund și alb și e decorat delicat cu mici dungilițe albastru marin ce se curbează ușor pornind dintr-o parte. E drăguț. Aproape că îi pare rău de el că e acolo jos. Probabil a căzut de pe sacoul cuiva, sau s-a desprins de la gulerul vre-unei cămăși –de acolo se rup cel mai adesea nasturii, se gandește el- și posesorul nici nu l-a observat. Sau poate l-a observat, dar nu i-a păsat. De ce i-ar păsa, oricum? E doar un nasture. Nu contează. E prea mic să mai conteze, e doar un detaliu. Oricând își poate lua un altul. Sau chiar o întreagă altă cămașă. Un nature nu contează prea mult. Dovadă că persoana nici nu a observat că îi lipsește. Își amintește însă că un nasture este cu mult mai important decât atât și pentru un moment, aproape că îi pare rău că a gândit asemenea lucruri despre nasture. Deși mic, fără nature cămașa nu stă încheiată, iar sacoul arată ciudat. Fără nasture nici o haină n-ar putea fi îmbrăcată, și totuși el tocmai s-a gândit că nasturele nu e important. Îi e milă acum de nasture, și ar vrea să-l ridice de jos și să-l păstreze. Măcar lui i-ar păsa destul de mult încât să nu-l lase acolo. În același timp însă își dă seama cât de stupid sună asta. Cât de infatil poate să gândească uneori! Auzi, să îi fie milă de un nasture! Cine a mai pomenit așa ceva?! Da, într-adevăr, e important -e crucial, fie- bla bla bla, însă nu trebuie să dramatizeze totul așa de tare.
Şi-ar dori să ajungă odată tramvaiul ăla în staţie, ca să nu mai fie nevoit să se gândească la nasturele abandonat pe jos. Însă nu se poate abţine. Măcar a găsit ceva care să-i distragă atenția de la femeia roșcată. Se mai uită o dată in jos, la micul obiect rotund ce stă cuminte la câțiva centimetri de vâful baschetului său stâng. Și deși e conștient că e încă pe un peron plin de oameni, și că doamna roșcată încă se mai holbează la el –nu se mai uită la ea, dar îi poate simți clar privirea arzându-i ceafa- se așează pe vine încet, așa cum îi stă în fire să facă orice, și scoțând o mână din buzunar, întinde câteva degete lungi și subțiri către nasture. Îl apucă ușor, atât de delicat încât ai zice că se teme să nu-l rănească, și îl ridică în fața ochilor. O clipă nu face altceva dacât să se uite la el, ținându-l foarte delicat între degetul mare și arătător, parcă studiindu-l cu cea mai mare atenţie, apoi se ridică iar în picoare, la fel de încet precum s-a așezat. Câțiva oameni din jur s-au oprit să îl urmărească și se încruntă a mirare când îl văd cum îndeasă ușor nasturele într-unul din micile compartimente exterioare ale ghizdanului spânzurat de umăr şi apoi strecoară mâna înapoi în buzunarul blugilor spălăciți. El încearcă să-i ignore și își spune mulțumit că a făcut ceva bun. Nasturele va ajunge acasă, în cutia uriașă în care a mai strâns atâtea sute de alte mărunțișuri, și îi va face fericiți pe copii. E un nasture drăguț, nu merita să-l lase pe jos. Zâmbește mulțumit –un zâmbet mic, firav, abia perceptibil, ce îi arcuiește delicat colțurile buzelor subțiri și palide- și simte că parcă îi e mai ușor acum să îi ignore pe cei care încă se mai uită un pic ciudat la el, ridicând mirați din spâncene când îl văd că zâmbește așa dintr-o dată. Până şi femeia roşcată i-a dispărut din minte. Acum nu se mai gândește decât la copii, la fețele lor entuziasmate atunci când vor vedea micul năsturel alb cu dugulițe albastru marin, și la zâmbetele lor largi atunci când le va înmâna micul obiect ca pe o mare comoară. Și în mânuțele lor mici, năsturelul chiar se va transforma într-o mare comoară. N-au parte ei de prea multe lucruri drăguțe de obicei, însă au o imaginație incredibil de bogată, așa că îi vor găsi fără îndoială o întrebuințare specială. Întotdeauna l-a uimit cum pot ei să-și fabrice bijuterii de jucării chiar și din cele mai neînsemnate lucruri, așa că e sigur că micul năsturel va primi cu siguranță un rol important în jocurile lor.
Cineva anunță în sfârșit -chiar în momentul în care acest ultim gând îi trece lui prin minte- sosirea mult așteptată a tramvaiului în stație și toată lumea se grăbește să se înghesuie pe la uși, luptându-se cu toți ceilalți în speranța că vor putea să intre printe primii și să ocupe un scaun liber. El se uită la ei pentru un moment, după care se îndreapă la rândul său încet spre ultima uşă. Niciodată n-a putut înțelege fenomenul ăsta, indiferent cât ar fi încercat. Îl amuză uneori să îi observe pe cei care urcă, să îi vadă cum se înghesuie înainte sau îi împing pe cei din faţă să urce mai repede în tramvai, şi aproape că ar putea să râdă la feţele şi reacţiile lor. Însă nu o face niciodată. Nu e chiar atât de amuzant, și oricum, el nu prea râde foarte des.
Așa că urcă liniștit, în pasul încet care îl caracterizează, cele câteva trepte până în tramvai și își găsește un loc mai liber lângă una dintre ferestre. Scoate o mână din buzunar și apucă bara orizontală lungă, un pic ruginită și scrijelită pe alocuri de foști pasageri care au considerat distractiv sa-și lase urmele pe ea. Degetele lungi, palide și foarte subțiri se crispează pentru o secondă când ating metalul rece, însă el își impune să suporte contactul vreme de măcar o parte din cele câteva zeci minute cât durează călătoria. Așa se întâmplă de fiecare dată. Urăşte contactul cu lucrurile din jurul lui, însă nu prea are de ales, mai ales când vine vorba de mijloacele de transport în comun. Nu, nu e germofob sau altceva asemănător, doar că nu-i place să atingă tot felul de lucruri. Și chiar și atunci când trebuie să le atingă, ca de exemplu când trebuie să apuce diferite obiecte, sau ca acum, când trebuise să se țină de bară, încearcă să mențină cât mai puțin din suprafața pielii în contact cu ceea ce atinge. Uneori reușește, ca acum, când își forțează degetele să se relaxeze și mintea să nu se mai concentreze la asta, însă alteori nu e chiar așa de simplu.
În curând se întoarce cu gândul la copii, și gândul îl mai liniștește...
Stă în stație de aproape zece minute deja. Tramvaiul întârzie mai mult ca de obicei, și asta îl neliniștește. Nu-i place când întârzie tramvaiul, pentru că asta înseamnă că s-a întâmplat ceva neprevăzut pe traseu, ceva grav de vreme ce întârzierea e așa de mare. De obicei nu așteaptă mai mult de trei, cel mult patru minute, însă acum a stat în stație de aproape trei ori pe atât. Nu-i place când întârzie tramvaiul, pentru că asta înseamnă că trebuie să stea să aștepte în stație. Și nu-i place să stea în stație. Se adună prea mulți oameni pe peron și asta îl neliniștește. Nu-i plac mulțimile. Și de aceea nu-i place când întârzie tramvaiul.
Și doamna roșcată în compleul de culoarea oului de struț încă se mai holbează la el. E foarte nepoliticoasă, însă el tot nu-i poate spune nimic. A încercat să o ignore o vreme. La început nu prea a reușit, iar apoi și-a dat seama că tramvaiul întârzie și a uitat pentru moment de doamna roșcată. Acum însă a observat-o din nou și iar se simte stingherit de privirea ei sfredelitoare. Ea știe că el a observat-o, căci s-a uitat direct la ea la un moment dat. Nu asta era intenția lui, dar s-a întâmplat. A privit-o în ochi pentru o secundă, parcă încercând să-și dea seama ce caută cu privirea așa de insistent, și femeia a clipit ușor, însă nu l-a slăbit din strânsoarea ochilor ei închiși la culoare –deși de la distanța aceea nu își putea da seama dacă erau negri sau căprui închis. Nu-i place să privească oamenii în ochi însă, de aceea nici n-a zăbovit prea mult uitându-se la ea. Însă ei nu pare să-i fi păsat prea mult, căci încă se holbează la el, deși știe că nu e politicos, și acum știe de asemena și că el a văzut-o.
În schimb se hotărăște să încerce să se concentreze asupra oricărui alt lucru până ajunge tramvaiul, măcar să nu se mai gândească la femeia care se zgâiește la el. Speră să nu întârzie prea mult tramvaiul, căci nu sunt prea multe lucruri interesante prin jur care să-l țină preocupat destul de mult timp.
Își îndreaptă atenția spre un nature. E un nasture pe jos. E mic, rotund și alb și e decorat delicat cu mici dungilițe albastru marin ce se curbează ușor pornind dintr-o parte. E drăguț. Aproape că îi pare rău de el că e acolo jos. Probabil a căzut de pe sacoul cuiva, sau s-a desprins de la gulerul vre-unei cămăși –de acolo se rup cel mai adesea nasturii, se gandește el- și posesorul nici nu l-a observat. Sau poate l-a observat, dar nu i-a păsat. De ce i-ar păsa, oricum? E doar un nasture. Nu contează. E prea mic să mai conteze, e doar un detaliu. Oricând își poate lua un altul. Sau chiar o întreagă altă cămașă. Un nature nu contează prea mult. Dovadă că persoana nici nu a observat că îi lipsește. Își amintește însă că un nasture este cu mult mai important decât atât și pentru un moment, aproape că îi pare rău că a gândit asemenea lucruri despre nasture. Deși mic, fără nature cămașa nu stă încheiată, iar sacoul arată ciudat. Fără nasture nici o haină n-ar putea fi îmbrăcată, și totuși el tocmai s-a gândit că nasturele nu e important. Îi e milă acum de nasture, și ar vrea să-l ridice de jos și să-l păstreze. Măcar lui i-ar păsa destul de mult încât să nu-l lase acolo. În același timp însă își dă seama cât de stupid sună asta. Cât de infatil poate să gândească uneori! Auzi, să îi fie milă de un nasture! Cine a mai pomenit așa ceva?! Da, într-adevăr, e important -e crucial, fie- bla bla bla, însă nu trebuie să dramatizeze totul așa de tare.
Şi-ar dori să ajungă odată tramvaiul ăla în staţie, ca să nu mai fie nevoit să se gândească la nasturele abandonat pe jos. Însă nu se poate abţine. Măcar a găsit ceva care să-i distragă atenția de la femeia roșcată. Se mai uită o dată in jos, la micul obiect rotund ce stă cuminte la câțiva centimetri de vâful baschetului său stâng. Și deși e conștient că e încă pe un peron plin de oameni, și că doamna roșcată încă se mai holbează la el –nu se mai uită la ea, dar îi poate simți clar privirea arzându-i ceafa- se așează pe vine încet, așa cum îi stă în fire să facă orice, și scoțând o mână din buzunar, întinde câteva degete lungi și subțiri către nasture. Îl apucă ușor, atât de delicat încât ai zice că se teme să nu-l rănească, și îl ridică în fața ochilor. O clipă nu face altceva dacât să se uite la el, ținându-l foarte delicat între degetul mare și arătător, parcă studiindu-l cu cea mai mare atenţie, apoi se ridică iar în picoare, la fel de încet precum s-a așezat. Câțiva oameni din jur s-au oprit să îl urmărească și se încruntă a mirare când îl văd cum îndeasă ușor nasturele într-unul din micile compartimente exterioare ale ghizdanului spânzurat de umăr şi apoi strecoară mâna înapoi în buzunarul blugilor spălăciți. El încearcă să-i ignore și își spune mulțumit că a făcut ceva bun. Nasturele va ajunge acasă, în cutia uriașă în care a mai strâns atâtea sute de alte mărunțișuri, și îi va face fericiți pe copii. E un nasture drăguț, nu merita să-l lase pe jos. Zâmbește mulțumit –un zâmbet mic, firav, abia perceptibil, ce îi arcuiește delicat colțurile buzelor subțiri și palide- și simte că parcă îi e mai ușor acum să îi ignore pe cei care încă se mai uită un pic ciudat la el, ridicând mirați din spâncene când îl văd că zâmbește așa dintr-o dată. Până şi femeia roşcată i-a dispărut din minte. Acum nu se mai gândește decât la copii, la fețele lor entuziasmate atunci când vor vedea micul năsturel alb cu dugulițe albastru marin, și la zâmbetele lor largi atunci când le va înmâna micul obiect ca pe o mare comoară. Și în mânuțele lor mici, năsturelul chiar se va transforma într-o mare comoară. N-au parte ei de prea multe lucruri drăguțe de obicei, însă au o imaginație incredibil de bogată, așa că îi vor găsi fără îndoială o întrebuințare specială. Întotdeauna l-a uimit cum pot ei să-și fabrice bijuterii de jucării chiar și din cele mai neînsemnate lucruri, așa că e sigur că micul năsturel va primi cu siguranță un rol important în jocurile lor.
Cineva anunță în sfârșit -chiar în momentul în care acest ultim gând îi trece lui prin minte- sosirea mult așteptată a tramvaiului în stație și toată lumea se grăbește să se înghesuie pe la uși, luptându-se cu toți ceilalți în speranța că vor putea să intre printe primii și să ocupe un scaun liber. El se uită la ei pentru un moment, după care se îndreapă la rândul său încet spre ultima uşă. Niciodată n-a putut înțelege fenomenul ăsta, indiferent cât ar fi încercat. Îl amuză uneori să îi observe pe cei care urcă, să îi vadă cum se înghesuie înainte sau îi împing pe cei din faţă să urce mai repede în tramvai, şi aproape că ar putea să râdă la feţele şi reacţiile lor. Însă nu o face niciodată. Nu e chiar atât de amuzant, și oricum, el nu prea râde foarte des.
Așa că urcă liniștit, în pasul încet care îl caracterizează, cele câteva trepte până în tramvai și își găsește un loc mai liber lângă una dintre ferestre. Scoate o mână din buzunar și apucă bara orizontală lungă, un pic ruginită și scrijelită pe alocuri de foști pasageri care au considerat distractiv sa-și lase urmele pe ea. Degetele lungi, palide și foarte subțiri se crispează pentru o secondă când ating metalul rece, însă el își impune să suporte contactul vreme de măcar o parte din cele câteva zeci minute cât durează călătoria. Așa se întâmplă de fiecare dată. Urăşte contactul cu lucrurile din jurul lui, însă nu prea are de ales, mai ales când vine vorba de mijloacele de transport în comun. Nu, nu e germofob sau altceva asemănător, doar că nu-i place să atingă tot felul de lucruri. Și chiar și atunci când trebuie să le atingă, ca de exemplu când trebuie să apuce diferite obiecte, sau ca acum, când trebuise să se țină de bară, încearcă să mențină cât mai puțin din suprafața pielii în contact cu ceea ce atinge. Uneori reușește, ca acum, când își forțează degetele să se relaxeze și mintea să nu se mai concentreze la asta, însă alteori nu e chiar așa de simplu.
În curând se întoarce cu gândul la copii, și gândul îl mai liniștește...
vineri, 10 octombrie 2008
Ma simt bine acum.
E vineri, dar pentru prima data de cand ma stiu, nu e zi de scoala. XD Si e asa grozav cand ma gandesc la asta! Unii au cursuri azi (chiar de la noi din grupa) ca asa e orarul lor, dar pentru o parte dintre noi, azi e zi libera. Yupee!
Asa ca profit din plin de ea, cel putin acum cat sunt inca la inceputul anului si nu ma inec in teme si proiecte si pregatit seminarii and all that shit. M-am trezit cam devreme pentru gustul meu azi, pentru ca i-a fost rau catelului si a trebuit sa il ingrijesc o vreme, insa restul zilei a fost program de voie. XD
Acum ascult muzica si citesc manga si mai lucrez, asa, printre picaturi, la partea a doua din "Sunete". Imi place cum a iesit. S-a nascut intr-o fractiune de secunda, aproape din nimic, dar el are viata si o personalitate proprie. He's not just a figment of my imagination. Si asta il face special pentru mine. Ma bucur ca nu l-am creat eu.
In loc de incheiere, opening-ul de la anime-ul care a fost facut dupa manga pe care o citesc eu acum:
E vineri, dar pentru prima data de cand ma stiu, nu e zi de scoala. XD Si e asa grozav cand ma gandesc la asta! Unii au cursuri azi (chiar de la noi din grupa) ca asa e orarul lor, dar pentru o parte dintre noi, azi e zi libera. Yupee!
Asa ca profit din plin de ea, cel putin acum cat sunt inca la inceputul anului si nu ma inec in teme si proiecte si pregatit seminarii and all that shit. M-am trezit cam devreme pentru gustul meu azi, pentru ca i-a fost rau catelului si a trebuit sa il ingrijesc o vreme, insa restul zilei a fost program de voie. XD
Acum ascult muzica si citesc manga si mai lucrez, asa, printre picaturi, la partea a doua din "Sunete". Imi place cum a iesit. S-a nascut intr-o fractiune de secunda, aproape din nimic, dar el are viata si o personalitate proprie. He's not just a figment of my imagination. Si asta il face special pentru mine. Ma bucur ca nu l-am creat eu.
In loc de incheiere, opening-ul de la anime-ul care a fost facut dupa manga pe care o citesc eu acum:
joi, 9 octombrie 2008
= partea I =
E soare afară şi se afişează o zi frumoasă. La ştiri au prognozat în jur de 25-26 de grade -Celsius, bineînţeles- , însă pare mult mai cald, poate şi din cauză că nu adie nici un pic de vânt. Oamenii freamătă pe străzi ca furnicile după fărâmituri, toţi ocupaţi, toţi având o destinaţie la care trebuie să ajungă cât mai curând posibil.
Însă el nu. Pentru el, nu contează aşa de mult unde ajunge. Ştie unde va ajunge, nu asta e problema, însă nu-l mai interesează, pentru că în fiecare zi e la fel şi deja s-a obişnuit. Nu se mai gândeşte de mult la asta. Oamenii trec pe lângă el grăbiţi, unii vorbind la telefon –la handsfree, bineînţeles-, alţii prea ocupaţi să îi mai arunce măcar o privire. Însă pe el nici asta nu-l mai interesează. Oricum preferă ca oamenii să nu se uite la el. Aşa îi poate studia mai bine, fără să trebuiască să îi privească în ochi prea mult. Nu-i place să-i privească în ochi.
Unii se uită totuşi la el, îi aruncă priviri ciudate, însă trec repede mai departe, încercând să pară că nu s-au holbat, dar eşuând lamentabil. Ştiu asta, însă nu-i interesează. Ştie şi el asta, însă încearcă să pară că nu-l interesează. Ştie că e o figură ciudată, că oamenii au la ce se zgâi pe bună dreptate, şi nu-i învinovăţeşte. Ar vrea numai să nu mai încerce să o ascundă.
Nu e foarte înalt, însă e cam slăbuţ pentru vârsta lui. Unii l-ar putea confunda cu un copil un pic mai mare, însă ceva din aspectul lui, și din felul în care stă îți dă de înțeles că nu e chiar așa. Are părul negru abanos, atât de închis încât aproape zici că e vopsit cu cremă de pantofi –după cum murmură cineva dezaprobator- şi îi stă zburlit ciudat la spate. Câte un ciuf îi mai cade uneori în ochi, însă el nu se oboseşte să îl îndepărteze. E mai bine aşa, oricum. Îl fereşte de privirile indiscrete. E îmbrăcat un pic prea subţire pentru anotimp, chiar dacă afară e cald. Pe el însă nu pare că l-ar deranja. Nu poartă decât o bluză albă ce pare din bumbac, și care îi atârnă lejer pe corp, manecile lungi dispărând cu tot cu mâini în buzunarele blugilor de un albatru spălăcit, care se adună în câteva falduri jos, peste bascheții negri simpli. Pare un pic deșirat, pentru că are mâinile si picioarele puţin cam lungi, dar într-un fel, parcă îl prinde aspectul ăsta. Un ghiozdan negru, banal, îi atârnă spânzurat peste piept, bălăngănindu-se ușor pe lângă pulpa lui stângă. Şi când merge, o face un pic aplecat din spate, ca şi cum din clipă din clipă ar vrea să se aşeze jos, direct pe asfalt, însă nu găseşte locul potrivit, ori se răzgândeşte la jumătatea pasului. Păşeşte încet, liniştit, aproape ca şi cum s-ar plimba, şi nu priveşte nicodată înaintea lui, să vadă pe unde merge, ci se uită tot timpul în jos, la trotuarul ce dispare încet sub tălpile bascheților lui. De sub șuvițele rebele de pe frunte i s-ar putea vedea ochii mari, de un negru intens, un negru aproape la fel de închis ca și părul care îi acoperă, doar că el nu prea ridică ochii din pământ. Tot ce se poate vedea sunt doar urmele unor cearcăne ce îi conturează firav ploapele inferioare, aproape ca niște umbre cenuşii ale ochilor lui și așa mult prea negri. Chipul lui e gol, lipsit de orice fel de expresie, liniștit, deși un pic sinistru în platitudinea lui. Pare ca și cum ar fi hipnotizat, așa parcă se uită în gol în jos, insensibil la orice sunet sau mișcare din jurul său. Uneori pare că nici nu clipește, parcă nu e nimic mai mult decât un roboțel subțirel care merge aiurea pe stradă cu mâinile în buzunare, orb și surd și insensibil.
Numai uneori, când vre-o voce răsărită ca de nicăieri îi ajunge strident la urechi, sau când vre-o mașină îl claxonează agresiv să se grăbească să traverseze, el tresare, ridică ochii și se uită dintr-odată în jur, o licărire ciudată în adâncul ochilor lui, negrii ca tăciunele. Însă nu durează. Când își dă seama unde se află și ce se petrece în jur, clipește încet și își continuă nestingherit drumul, masca aceea albă și goală revenind neîntârziat pe chipul lui.
E într-adevăr un pic ciudat, și el știe asta, dar nu-l mai interesează. În societatea de astăzi, oamenii nu sunt obișnuiți cu persoane ca el. Nu arată ca toți ceilalți, nu se comportă ca toți ceilalți și, dacă l-ar cunoaște, ar vedea că nici nu gândește ca toți ceilalți. Din fericire nu-l cunosc, însă tot își pot face o idee. Sau cel puțin așa le place să creadă.
El însă încearcă să nu-i mai bage în seamă. Își îngroapă și mai adânc mâinile în buzunare și tremură ușor, abia perceptibil, parcă pentru a se scutura de privirile şi şoptele dezaprobatoare ale oamenilor, după care se liniștește. A ajuns în stația de tramvai acum și se îndreaptă încet, domol, spre capătul peronului. Întotdeauna urcă pe la coada tramvaiului. E mai puțină lume acolo și poate sta liniștit. În plus, îi poate studia pe ceilalți pasageri în voie, fără sa îl observe nimeni. Mai are însă de așteptat până ajunge tramvaiul, așa că își găsește un loc mai liber și așteaptă. Îi place să fie singur. A nu se înțelege că urăște compania, însă de cele mai multe ori preferă lipsa acesteia. Oamenii sunt insistenți și mult prea curioși și de cele mai multe ori nu cunosc măsura lucrurilor. Se uită lung la el, masurându-l din priviri, parcă încercând să îl descoasă doar uitându-se la el. Dacă s-ar putea, probabil că le-ar plăcea foarte tare. Să poată afla tot ce vor despre o persoană doar dintr-o privire. Să nu fie nevoiți să interacționeze cu acea persoană, să nu trebuiască să încerce să poarte o conversație, să nu fie obligați să asculte, să fie politicoși. Doamne ferește, să facă vre-un efort în această direcție. Ar fi mult mai simplu dacă ar putea doar sa se uite.
Uite, așa, cam ca doamna aceea roșcată, în compleu de culoarea oului de struț, care chiar acum se holbează la el de parcă i-ar ieși fum pe urechi. E pe la jumătatea peronului și face niște ochi așa de mari la el, ca și cum ar încerca să se uite direct prin el și nu reușește. El se simte stingherit sub privirea aceea sfredelitoare, care parcă mai are puțin și face o gaură în corpul lui, la cât de intens se holbează femeia la el, însă nu îndrăznește sa îi spună ceva. Știe ce s-ar întâmpla, a mai trecut prin asta. Ar înrăutăți și mai mult lucrurile, așa că se abține. Oricum, cucoana probabil că nu ar ține seama de sentimentele lui, altfel probabil că și-ar fi dat seama cât de mult îl jenează și nu s-ar mai holba așa de tare la el. Încearcă să o ignore, deși la început nu prea reușește.
De aceea îi place lui mai mult să fie singur. A învățat să nu-i mai pese de ce cred oamenii despre el, și să nu mai audă ce șoptesc pe ascuns atunci când trec pe lângă el și au impresia că el nu îi poate auzi, însă nu-i îi este la fel de ușor sa îi ignore atunci când se holbează la el. Le simte privirea grea atârnând deasupra lui și asta nu o poate suporta. I-ar plăcea ca femeia să înceteze să se mai uite așa la el.
..........................................................
E soare afară şi se afişează o zi frumoasă. La ştiri au prognozat în jur de 25-26 de grade -Celsius, bineînţeles- , însă pare mult mai cald, poate şi din cauză că nu adie nici un pic de vânt. Oamenii freamătă pe străzi ca furnicile după fărâmituri, toţi ocupaţi, toţi având o destinaţie la care trebuie să ajungă cât mai curând posibil.
Însă el nu. Pentru el, nu contează aşa de mult unde ajunge. Ştie unde va ajunge, nu asta e problema, însă nu-l mai interesează, pentru că în fiecare zi e la fel şi deja s-a obişnuit. Nu se mai gândeşte de mult la asta. Oamenii trec pe lângă el grăbiţi, unii vorbind la telefon –la handsfree, bineînţeles-, alţii prea ocupaţi să îi mai arunce măcar o privire. Însă pe el nici asta nu-l mai interesează. Oricum preferă ca oamenii să nu se uite la el. Aşa îi poate studia mai bine, fără să trebuiască să îi privească în ochi prea mult. Nu-i place să-i privească în ochi.
Unii se uită totuşi la el, îi aruncă priviri ciudate, însă trec repede mai departe, încercând să pară că nu s-au holbat, dar eşuând lamentabil. Ştiu asta, însă nu-i interesează. Ştie şi el asta, însă încearcă să pară că nu-l interesează. Ştie că e o figură ciudată, că oamenii au la ce se zgâi pe bună dreptate, şi nu-i învinovăţeşte. Ar vrea numai să nu mai încerce să o ascundă.
Nu e foarte înalt, însă e cam slăbuţ pentru vârsta lui. Unii l-ar putea confunda cu un copil un pic mai mare, însă ceva din aspectul lui, și din felul în care stă îți dă de înțeles că nu e chiar așa. Are părul negru abanos, atât de închis încât aproape zici că e vopsit cu cremă de pantofi –după cum murmură cineva dezaprobator- şi îi stă zburlit ciudat la spate. Câte un ciuf îi mai cade uneori în ochi, însă el nu se oboseşte să îl îndepărteze. E mai bine aşa, oricum. Îl fereşte de privirile indiscrete. E îmbrăcat un pic prea subţire pentru anotimp, chiar dacă afară e cald. Pe el însă nu pare că l-ar deranja. Nu poartă decât o bluză albă ce pare din bumbac, și care îi atârnă lejer pe corp, manecile lungi dispărând cu tot cu mâini în buzunarele blugilor de un albatru spălăcit, care se adună în câteva falduri jos, peste bascheții negri simpli. Pare un pic deșirat, pentru că are mâinile si picioarele puţin cam lungi, dar într-un fel, parcă îl prinde aspectul ăsta. Un ghiozdan negru, banal, îi atârnă spânzurat peste piept, bălăngănindu-se ușor pe lângă pulpa lui stângă. Şi când merge, o face un pic aplecat din spate, ca şi cum din clipă din clipă ar vrea să se aşeze jos, direct pe asfalt, însă nu găseşte locul potrivit, ori se răzgândeşte la jumătatea pasului. Păşeşte încet, liniştit, aproape ca şi cum s-ar plimba, şi nu priveşte nicodată înaintea lui, să vadă pe unde merge, ci se uită tot timpul în jos, la trotuarul ce dispare încet sub tălpile bascheților lui. De sub șuvițele rebele de pe frunte i s-ar putea vedea ochii mari, de un negru intens, un negru aproape la fel de închis ca și părul care îi acoperă, doar că el nu prea ridică ochii din pământ. Tot ce se poate vedea sunt doar urmele unor cearcăne ce îi conturează firav ploapele inferioare, aproape ca niște umbre cenuşii ale ochilor lui și așa mult prea negri. Chipul lui e gol, lipsit de orice fel de expresie, liniștit, deși un pic sinistru în platitudinea lui. Pare ca și cum ar fi hipnotizat, așa parcă se uită în gol în jos, insensibil la orice sunet sau mișcare din jurul său. Uneori pare că nici nu clipește, parcă nu e nimic mai mult decât un roboțel subțirel care merge aiurea pe stradă cu mâinile în buzunare, orb și surd și insensibil.
Numai uneori, când vre-o voce răsărită ca de nicăieri îi ajunge strident la urechi, sau când vre-o mașină îl claxonează agresiv să se grăbească să traverseze, el tresare, ridică ochii și se uită dintr-odată în jur, o licărire ciudată în adâncul ochilor lui, negrii ca tăciunele. Însă nu durează. Când își dă seama unde se află și ce se petrece în jur, clipește încet și își continuă nestingherit drumul, masca aceea albă și goală revenind neîntârziat pe chipul lui.
E într-adevăr un pic ciudat, și el știe asta, dar nu-l mai interesează. În societatea de astăzi, oamenii nu sunt obișnuiți cu persoane ca el. Nu arată ca toți ceilalți, nu se comportă ca toți ceilalți și, dacă l-ar cunoaște, ar vedea că nici nu gândește ca toți ceilalți. Din fericire nu-l cunosc, însă tot își pot face o idee. Sau cel puțin așa le place să creadă.
El însă încearcă să nu-i mai bage în seamă. Își îngroapă și mai adânc mâinile în buzunare și tremură ușor, abia perceptibil, parcă pentru a se scutura de privirile şi şoptele dezaprobatoare ale oamenilor, după care se liniștește. A ajuns în stația de tramvai acum și se îndreaptă încet, domol, spre capătul peronului. Întotdeauna urcă pe la coada tramvaiului. E mai puțină lume acolo și poate sta liniștit. În plus, îi poate studia pe ceilalți pasageri în voie, fără sa îl observe nimeni. Mai are însă de așteptat până ajunge tramvaiul, așa că își găsește un loc mai liber și așteaptă. Îi place să fie singur. A nu se înțelege că urăște compania, însă de cele mai multe ori preferă lipsa acesteia. Oamenii sunt insistenți și mult prea curioși și de cele mai multe ori nu cunosc măsura lucrurilor. Se uită lung la el, masurându-l din priviri, parcă încercând să îl descoasă doar uitându-se la el. Dacă s-ar putea, probabil că le-ar plăcea foarte tare. Să poată afla tot ce vor despre o persoană doar dintr-o privire. Să nu fie nevoiți să interacționeze cu acea persoană, să nu trebuiască să încerce să poarte o conversație, să nu fie obligați să asculte, să fie politicoși. Doamne ferește, să facă vre-un efort în această direcție. Ar fi mult mai simplu dacă ar putea doar sa se uite.
Uite, așa, cam ca doamna aceea roșcată, în compleu de culoarea oului de struț, care chiar acum se holbează la el de parcă i-ar ieși fum pe urechi. E pe la jumătatea peronului și face niște ochi așa de mari la el, ca și cum ar încerca să se uite direct prin el și nu reușește. El se simte stingherit sub privirea aceea sfredelitoare, care parcă mai are puțin și face o gaură în corpul lui, la cât de intens se holbează femeia la el, însă nu îndrăznește sa îi spună ceva. Știe ce s-ar întâmpla, a mai trecut prin asta. Ar înrăutăți și mai mult lucrurile, așa că se abține. Oricum, cucoana probabil că nu ar ține seama de sentimentele lui, altfel probabil că și-ar fi dat seama cât de mult îl jenează și nu s-ar mai holba așa de tare la el. Încearcă să o ignore, deși la început nu prea reușește.
De aceea îi place lui mai mult să fie singur. A învățat să nu-i mai pese de ce cred oamenii despre el, și să nu mai audă ce șoptesc pe ascuns atunci când trec pe lângă el și au impresia că el nu îi poate auzi, însă nu-i îi este la fel de ușor sa îi ignore atunci când se holbează la el. Le simte privirea grea atârnând deasupra lui și asta nu o poate suporta. I-ar plăcea ca femeia să înceteze să se mai uite așa la el.
..........................................................
duminică, 5 octombrie 2008
M-a trezit ploaia azi dimineata. Delicat si subtil, asa cum ii sta ei in fire. Mi-a batut usor la geam si desi eu inca dormeam, am auzit-o si am deschis incet ochii. Asa mi-am inceput eu ziua.
Iubesc ploaia. Nu stiu exact de ce, dar intotdeauna am iubit-o. E....nu stiu, e altfel. Pentru unii poate parea trista, rece, depresiva; pentru mine e minunata. Chair si cand afara e frig si ploaia ma ingheata pana in suflet, nu conteaza. Ma linisteste, ma impresioneaza, imi da libertate. Nu libertate fizica, ci libertate de gandire. Cand ploua, stau la geam si ma uit in gol la acoperisurile caselor de pe strada si la blocul de vis-a-vis, stropit un pic stramb de ploaia suflata de vant un pic intr-o parte, si ma gandesc. Cand ploua ma gandesc la orice. Atunci e momentul cand mintea mea e cu adevarat libera, cand gandurile prind forma si isi iau zborul din mintea mea. Si desi ploua, si e frig, mai ales acum ca e toamna, gandurile mele zboara nestingherite, planeaza usor peste copaci si peste acoperisurile ude ale caselor de vis-a-vis si se inalta sus, tot mai sus, din ce in ce mai sus pana cand eu nu le mai pot vedea. Oricum nu le puteam vedea, caci ma uitam in gol la ploaie.
Acum nu mai ploua si mi-e urat. Mai devreme a turnat si din bucatarie se auzea fantastic cum cadeau ropotele peste acoperisul micului balconas pe care il avem la geam. Cand eram mica, asa imi dadeam seama daca ploua tare sau doar burniteaza: daca puteam auzi picturile zornaind pe acoperisul de tabla, insemna ca ploua in toata regula, si atunci era bine. Atunci cand puteam auzi zgomotul si din camera mea, era si mai bine. Insemna ca ploua tare. Atunci ma intindeam in pat si ascultam cum ropoteste ploaia pe tabla. Si adormeam asa, si era bine. Acum nu mai ploua asa tare. Rareori mai aud zornaitul ploii pe tabla, si chiar si atunci cand se intampla, nu dureaza mult. Intr-un fel, imi e dor de sunetul acela. Acum stau in pat, langa fereastra deschisa, simt frigul cum imi patrunde in piele si inspir mirosul de asfalt ud, dar nu mai e la fel. Acum nu mai ploua. Si mi-e urat. Si ma ciupeste melancolia de ceafa si nu-mi place.
-------------
M-am gandit de cateva zile sa-mi resuscitez blogul. Ma bantuia pe mine gandul asta de mai demult, de cand m-am apucat de scris si simteam nevoia sa vorbesc despre asta, sa povstesc cuiva ce aveam eu in minte, sa...nu stiu. Pur si simplu simteam nevoia sa vorbesc cu cineva. Eram asa entuziasmata si vroiam sa impartasesc asta cu cineva. Dar inca n-am gasit persoana care sa inteleaga entuziasmul meu si din cauza asta m-am gandit sa reiau blog-uitul. E util, si ma pot descarca in el de tot ceea ce nu pot, sau nu am cui sa spun. Eu de felul meu sunt asa, vorbareata, insa nu multi au rabdarea sau timpul sa ma asculte, si eu tot simt nevoia sa vorbesc. Asa ca m-am gandit: de ce nu? Insa pana acum m-am facut-o, din varii motive. M-am apucat intre timp de scris, si ca de obicei, ideile au napadit in mintea mea mai ceva ca panzele de paianjeni pe gardurile vii din fata blocului vara asta. Si de asemenea ca de obicei, n-am avut cui sa le impartasesc. Sunt prea multe si nu le pot scrie pe toata dintr-odata si pana ajung sa se infaptuiasca asa cum trebuie, nu vreau sa se iroseasca. Si nici nu vreau sa le tin in mine, ca e pacat. Asa ca aseara m-am hotarat: trebuie sa-mi fac blog. Din nou. =D
Jumatate din meritul aparitiei acestiu blog se datoreaza insa altcuiva. El nu stie asta, si cel mai probabil nici nu cred ca l-ar interesa prea mult, insa datorita lui blogul meu a vazut lumina internetului mai devreme decat era probabil timpul sau. Pe el il cheama Bodgan si de ceva vreme ii citesc blogul aproape regulat. I-am si comentat cateva posturi, unele care mi s-au parut mai speciale, si bineinteles, mai recente, intrucat si eu am aflat de blogul lui de putin timp. Insa mi-a placut. Mi-a placut de el, mi-a placut stilul lui, si mai ales mi-a placut felul in care reuseste sa exprime varii stari de spirit si impresii. Nu il cunosc foarte bine - de fapt, tot ce stiu despre el reiese din ceea ce citesc, fie scris de el insusi, fie comenturile altora - insa din cate mi-am dat seama, este o persoana deosebita. Este matur pentru varsta lui, insa nu a uitat nici de partea aceea a sufletului care va ramane intotdeauna copil. Este responsabil si organizat, avand in portofoliu o ampla colectie de site-uri si forumuri de administrat, ceea ce este mai mult decat impresionant, mai ales daca tinem cont de faptul ca majoritatea (daca nu chiar toate - nu stiu sigur, nu le-am vizitat in intregime pana acum =D ) sunt dedicate lumii anime si manga -> mare plus in my books XD. Este inteligent si talentat - compune poezii, scrie scurte schite si povestiri, si mai si deseneaza pe deasupra o.O - are mult bun simt, dar si un simt al umorului foarte...interesant, daca ii pot spune asa. Insa ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el este sensibilitatea lui. Este tipul acela de persoana care simte viata cu o intensitate mult mai mare decat restul oamenilor, care se bucura mai tare de lucrurile frumoase si sufera mai cumplit decat ne putem imagina vreunul dintre noi. Am observat asta din majoritatea posturilor lui cu caracter personal si sincera sa fiu, m-a uimit. Nu am mai intalnit genul acesta de persoana pana acum. Cu atat mai putin pe net - spatiu public, adesea nemilos cand vine vorba de relatiile interpersonale. Si ca cineva ca el sa isi deschida sufletul pe un blog si sa-l lase la vedere, unde oricine este liber sa il vada si sa il critice mi se pare un lucru deosebit de curajos.
Ei bine, el mi-a dat curajul sa-mi pornesc blogul cat mai curand. De ce? Nici eu nu stiu exact. Poate a fost pura coincidenta, sau poate firea lui, personalitatea lui un pic ciudata, dar unica in felul ei, si nu in ultimul rand curajul sau mi-au dat acel mic imbold de care aveam nevoie pentru a putea pasi din nou in lumea blog-uitului fara sa ma gandesc prea mult la consecinte. And for that I say thanks! ^_^
Revenind la sus-numitul blog, trebuie sa mentionez ca nu stiu inca ce va contine - au trecut ani buni de cand am scris ultima data intr-unul - insa nu prea conteaza. Nici nu trebuie sa aiba o tema anume. Locul asta e mai degraba o extensie a propriei mele minti; un lacas in care sa ma pot elibera de tot ceea ce e prea mult, sau prea greu de tinut in mine. Ganduri personale, idei, observatii, povesti - orice. De asta nici nu se numeste in vre-un fel. Pentru ca nu e ceva anume. Nu are forma, sau vre-un scop precis, si nici o tema pe care sa o urmeze. E...nimic. E imaterial. Ca si gandurile mele, din care s-a nascut, si din care isi va trage esenta existentei.
Nu pot garanta ca va fi catusi de putin coerent, insa nici asta nu prea conteaza. Eu gandesc complet aleator uneori, si ceea ce gandesc cateodata nici nu prea are sens. De asemenea, de cele mai mule ori gandesc, si mai si vorbesc, in cate doua limbi simultan - mostly engleza, pentru ca asta e limba in care s-ar exprima adevarata mea persoana, daca as avea asa ceva. Asa ca nu garantez nimic.
Nu ma astept sa-mi citeasca cineva blogul; de fapt, ar fi la fel de bine daca ar ramane uitat undeva, prin colturile blogosferei (geez, I hate that word -_-') si nimeni n-ar afla vreodata de el. Nu ma consider blogger (hate that word, too -_-') si nici nu vreau sa fiu unul/una. Asa ca daca asta cautati, va pot recomanda o multime de alte bloguri de multe ori mai interesante decat locul asta.
Gata. Mi-am facut datoria de cetatean responsabil (cica XP) si v-am avertizat. Acesta ar fi probabil momentul in care voi v-ati intreba ce mama naibii mai cautati pe aici si ati inchide instantaneu fereastra, sau tab-ul, in fucntie de modul in care vizualizati aceasta pagina. So if that's the case, don't let me stop you. Have a nice life! XD Daca insa mai sunteti inca prin preajma pana la sfarsitul acestei fraze, atunci e bine. Va felicit pentru rezistenta si va urez bun venit pe taramul meu! Sper sa ne intelegem bine. XD
Si atat.
Acum ma intorc sub patura, ca deja mi-au amortit degetele de frig.
As vrea sa inceapa sa ploua din nou...
Iubesc ploaia. Nu stiu exact de ce, dar intotdeauna am iubit-o. E....nu stiu, e altfel. Pentru unii poate parea trista, rece, depresiva; pentru mine e minunata. Chair si cand afara e frig si ploaia ma ingheata pana in suflet, nu conteaza. Ma linisteste, ma impresioneaza, imi da libertate. Nu libertate fizica, ci libertate de gandire. Cand ploua, stau la geam si ma uit in gol la acoperisurile caselor de pe strada si la blocul de vis-a-vis, stropit un pic stramb de ploaia suflata de vant un pic intr-o parte, si ma gandesc. Cand ploua ma gandesc la orice. Atunci e momentul cand mintea mea e cu adevarat libera, cand gandurile prind forma si isi iau zborul din mintea mea. Si desi ploua, si e frig, mai ales acum ca e toamna, gandurile mele zboara nestingherite, planeaza usor peste copaci si peste acoperisurile ude ale caselor de vis-a-vis si se inalta sus, tot mai sus, din ce in ce mai sus pana cand eu nu le mai pot vedea. Oricum nu le puteam vedea, caci ma uitam in gol la ploaie.
Acum nu mai ploua si mi-e urat. Mai devreme a turnat si din bucatarie se auzea fantastic cum cadeau ropotele peste acoperisul micului balconas pe care il avem la geam. Cand eram mica, asa imi dadeam seama daca ploua tare sau doar burniteaza: daca puteam auzi picturile zornaind pe acoperisul de tabla, insemna ca ploua in toata regula, si atunci era bine. Atunci cand puteam auzi zgomotul si din camera mea, era si mai bine. Insemna ca ploua tare. Atunci ma intindeam in pat si ascultam cum ropoteste ploaia pe tabla. Si adormeam asa, si era bine. Acum nu mai ploua asa tare. Rareori mai aud zornaitul ploii pe tabla, si chiar si atunci cand se intampla, nu dureaza mult. Intr-un fel, imi e dor de sunetul acela. Acum stau in pat, langa fereastra deschisa, simt frigul cum imi patrunde in piele si inspir mirosul de asfalt ud, dar nu mai e la fel. Acum nu mai ploua. Si mi-e urat. Si ma ciupeste melancolia de ceafa si nu-mi place.
-------------
M-am gandit de cateva zile sa-mi resuscitez blogul. Ma bantuia pe mine gandul asta de mai demult, de cand m-am apucat de scris si simteam nevoia sa vorbesc despre asta, sa povstesc cuiva ce aveam eu in minte, sa...nu stiu. Pur si simplu simteam nevoia sa vorbesc cu cineva. Eram asa entuziasmata si vroiam sa impartasesc asta cu cineva. Dar inca n-am gasit persoana care sa inteleaga entuziasmul meu si din cauza asta m-am gandit sa reiau blog-uitul. E util, si ma pot descarca in el de tot ceea ce nu pot, sau nu am cui sa spun. Eu de felul meu sunt asa, vorbareata, insa nu multi au rabdarea sau timpul sa ma asculte, si eu tot simt nevoia sa vorbesc. Asa ca m-am gandit: de ce nu? Insa pana acum m-am facut-o, din varii motive. M-am apucat intre timp de scris, si ca de obicei, ideile au napadit in mintea mea mai ceva ca panzele de paianjeni pe gardurile vii din fata blocului vara asta. Si de asemenea ca de obicei, n-am avut cui sa le impartasesc. Sunt prea multe si nu le pot scrie pe toata dintr-odata si pana ajung sa se infaptuiasca asa cum trebuie, nu vreau sa se iroseasca. Si nici nu vreau sa le tin in mine, ca e pacat. Asa ca aseara m-am hotarat: trebuie sa-mi fac blog. Din nou. =D
Jumatate din meritul aparitiei acestiu blog se datoreaza insa altcuiva. El nu stie asta, si cel mai probabil nici nu cred ca l-ar interesa prea mult, insa datorita lui blogul meu a vazut lumina internetului mai devreme decat era probabil timpul sau. Pe el il cheama Bodgan si de ceva vreme ii citesc blogul aproape regulat. I-am si comentat cateva posturi, unele care mi s-au parut mai speciale, si bineinteles, mai recente, intrucat si eu am aflat de blogul lui de putin timp. Insa mi-a placut. Mi-a placut de el, mi-a placut stilul lui, si mai ales mi-a placut felul in care reuseste sa exprime varii stari de spirit si impresii. Nu il cunosc foarte bine - de fapt, tot ce stiu despre el reiese din ceea ce citesc, fie scris de el insusi, fie comenturile altora - insa din cate mi-am dat seama, este o persoana deosebita. Este matur pentru varsta lui, insa nu a uitat nici de partea aceea a sufletului care va ramane intotdeauna copil. Este responsabil si organizat, avand in portofoliu o ampla colectie de site-uri si forumuri de administrat, ceea ce este mai mult decat impresionant, mai ales daca tinem cont de faptul ca majoritatea (daca nu chiar toate - nu stiu sigur, nu le-am vizitat in intregime pana acum =D ) sunt dedicate lumii anime si manga -> mare plus in my books XD. Este inteligent si talentat - compune poezii, scrie scurte schite si povestiri, si mai si deseneaza pe deasupra o.O - are mult bun simt, dar si un simt al umorului foarte...interesant, daca ii pot spune asa. Insa ceea ce m-a impresionat cel mai mult la el este sensibilitatea lui. Este tipul acela de persoana care simte viata cu o intensitate mult mai mare decat restul oamenilor, care se bucura mai tare de lucrurile frumoase si sufera mai cumplit decat ne putem imagina vreunul dintre noi. Am observat asta din majoritatea posturilor lui cu caracter personal si sincera sa fiu, m-a uimit. Nu am mai intalnit genul acesta de persoana pana acum. Cu atat mai putin pe net - spatiu public, adesea nemilos cand vine vorba de relatiile interpersonale. Si ca cineva ca el sa isi deschida sufletul pe un blog si sa-l lase la vedere, unde oricine este liber sa il vada si sa il critice mi se pare un lucru deosebit de curajos.
Ei bine, el mi-a dat curajul sa-mi pornesc blogul cat mai curand. De ce? Nici eu nu stiu exact. Poate a fost pura coincidenta, sau poate firea lui, personalitatea lui un pic ciudata, dar unica in felul ei, si nu in ultimul rand curajul sau mi-au dat acel mic imbold de care aveam nevoie pentru a putea pasi din nou in lumea blog-uitului fara sa ma gandesc prea mult la consecinte. And for that I say thanks! ^_^
Revenind la sus-numitul blog, trebuie sa mentionez ca nu stiu inca ce va contine - au trecut ani buni de cand am scris ultima data intr-unul - insa nu prea conteaza. Nici nu trebuie sa aiba o tema anume. Locul asta e mai degraba o extensie a propriei mele minti; un lacas in care sa ma pot elibera de tot ceea ce e prea mult, sau prea greu de tinut in mine. Ganduri personale, idei, observatii, povesti - orice. De asta nici nu se numeste in vre-un fel. Pentru ca nu e ceva anume. Nu are forma, sau vre-un scop precis, si nici o tema pe care sa o urmeze. E...nimic. E imaterial. Ca si gandurile mele, din care s-a nascut, si din care isi va trage esenta existentei.
Nu pot garanta ca va fi catusi de putin coerent, insa nici asta nu prea conteaza. Eu gandesc complet aleator uneori, si ceea ce gandesc cateodata nici nu prea are sens. De asemenea, de cele mai mule ori gandesc, si mai si vorbesc, in cate doua limbi simultan - mostly engleza, pentru ca asta e limba in care s-ar exprima adevarata mea persoana, daca as avea asa ceva. Asa ca nu garantez nimic.
Nu ma astept sa-mi citeasca cineva blogul; de fapt, ar fi la fel de bine daca ar ramane uitat undeva, prin colturile blogosferei (geez, I hate that word -_-') si nimeni n-ar afla vreodata de el. Nu ma consider blogger (hate that word, too -_-') si nici nu vreau sa fiu unul/una. Asa ca daca asta cautati, va pot recomanda o multime de alte bloguri de multe ori mai interesante decat locul asta.
Gata. Mi-am facut datoria de cetatean responsabil (cica XP) si v-am avertizat. Acesta ar fi probabil momentul in care voi v-ati intreba ce mama naibii mai cautati pe aici si ati inchide instantaneu fereastra, sau tab-ul, in fucntie de modul in care vizualizati aceasta pagina. So if that's the case, don't let me stop you. Have a nice life! XD Daca insa mai sunteti inca prin preajma pana la sfarsitul acestei fraze, atunci e bine. Va felicit pentru rezistenta si va urez bun venit pe taramul meu! Sper sa ne intelegem bine. XD
Si atat.
Acum ma intorc sub patura, ca deja mi-au amortit degetele de frig.
As vrea sa inceapa sa ploua din nou...