= partea II =


Stă în stație de aproape zece minute deja. Tramvaiul întârzie mai mult ca de obicei, și asta îl neliniștește. Nu-i place când întârzie tramvaiul, pentru că asta înseamnă că s-a întâmplat ceva neprevăzut pe traseu, ceva grav de vreme ce întârzierea e așa de mare. De obicei nu așteaptă mai mult de trei, cel mult patru minute, însă acum a stat în stație de aproape trei ori pe atât. Nu-i place când întârzie tramvaiul, pentru că asta înseamnă că trebuie să stea să aștepte în stație. Și nu-i place să stea în stație. Se adună prea mulți oameni pe peron și asta îl neliniștește. Nu-i plac mulțimile. Și de aceea nu-i place când întârzie tramvaiul.

Și doamna roșcată în compleul de culoarea oului de struț încă se mai holbează la el. E foarte nepoliticoasă, însă el tot nu-i poate spune nimic. A încercat să o ignore o vreme. La început nu prea a reușit, iar apoi și-a dat seama că tramvaiul întârzie și a uitat pentru moment de doamna roșcată. Acum însă a observat-o din nou și iar se simte stingherit de privirea ei sfredelitoare. Ea știe că el a observat-o, căci s-a uitat direct la ea la un moment dat. Nu asta era intenția lui, dar s-a întâmplat. A privit-o în ochi pentru o secundă, parcă încercând să-și dea seama ce caută cu privirea așa de insistent, și femeia a clipit ușor, însă nu l-a slăbit din strânsoarea ochilor ei închiși la culoare –deși de la distanța aceea nu își putea da seama dacă erau negri sau căprui închis. Nu-i place să privească oamenii în ochi însă, de aceea nici n-a zăbovit prea mult uitându-se la ea. Însă ei nu pare să-i fi păsat prea mult, căci încă se holbează la el, deși știe că nu e politicos, și acum știe de asemena și că el a văzut-o.

În schimb se hotărăște să încerce să se concentreze asupra oricărui alt lucru până ajunge tramvaiul, măcar să nu se mai gândească la femeia care se zgâiește la el. Speră să nu întârzie prea mult tramvaiul, căci nu sunt prea multe lucruri interesante prin jur care să-l țină preocupat destul de mult timp.

Își îndreaptă atenția spre un nature. E un nasture pe jos. E mic, rotund și alb și e decorat delicat cu mici dungilițe albastru marin ce se curbează ușor pornind dintr-o parte. E drăguț. Aproape că îi pare rău de el că e acolo jos. Probabil a căzut de pe sacoul cuiva, sau s-a desprins de la gulerul vre-unei cămăși –de acolo se rup cel mai adesea nasturii, se gandește el- și posesorul nici nu l-a observat. Sau poate l-a observat, dar nu i-a păsat. De ce i-ar păsa, oricum? E doar un nasture. Nu contează. E prea mic să mai conteze, e doar un detaliu. Oricând își poate lua un altul. Sau chiar o întreagă altă cămașă. Un nature nu contează prea mult. Dovadă că persoana nici nu a observat că îi lipsește. Își amintește însă că un nasture este cu mult mai important decât atât și pentru un moment, aproape că îi pare rău că a gândit asemenea lucruri despre nasture. Deși mic, fără nature cămașa nu stă încheiată, iar sacoul arată ciudat. Fără nasture nici o haină n-ar putea fi îmbrăcată, și totuși el tocmai s-a gândit că nasturele nu e important. Îi e milă acum de nasture, și ar vrea să-l ridice de jos și să-l păstreze. Măcar lui i-ar păsa destul de mult încât să nu-l lase acolo. În același timp însă își dă seama cât de stupid sună asta. Cât de infatil poate să gândească uneori! Auzi, să îi fie milă de un nasture! Cine a mai pomenit așa ceva?! Da, într-adevăr, e important -e crucial, fie- bla bla bla, însă nu trebuie să dramatizeze totul așa de tare.

Şi-ar dori să ajungă odată tramvaiul ăla în staţie, ca să nu mai fie nevoit să se gândească la nasturele abandonat pe jos. Însă nu se poate abţine. Măcar a găsit ceva care să-i distragă atenția de la femeia roșcată. Se mai uită o dată in jos, la micul obiect rotund ce stă cuminte la câțiva centimetri de vâful baschetului său stâng. Și deși e conștient că e încă pe un peron plin de oameni, și că doamna roșcată încă se mai holbează la el –nu se mai uită la ea, dar îi poate simți clar privirea arzându-i ceafa- se așează pe vine încet, așa cum îi stă în fire să facă orice, și scoțând o mână din buzunar, întinde câteva degete lungi și subțiri către nasture. Îl apucă ușor, atât de delicat încât ai zice că se teme să nu-l rănească, și îl ridică în fața ochilor. O clipă nu face altceva dacât să se uite la el, ținându-l foarte delicat între degetul mare și arătător, parcă studiindu-l cu cea mai mare atenţie, apoi se ridică iar în picoare, la fel de încet precum s-a așezat. Câțiva oameni din jur s-au oprit să îl urmărească și se încruntă a mirare când îl văd cum îndeasă ușor nasturele într-unul din micile compartimente exterioare ale ghizdanului spânzurat de umăr şi apoi strecoară mâna înapoi în buzunarul blugilor spălăciți. El încearcă să-i ignore și își spune mulțumit că a făcut ceva bun. Nasturele va ajunge acasă, în cutia uriașă în care a mai strâns atâtea sute de alte mărunțișuri, și îi va face fericiți pe copii. E un nasture drăguț, nu merita să-l lase pe jos. Zâmbește mulțumit –un zâmbet mic, firav, abia perceptibil, ce îi arcuiește delicat colțurile buzelor subțiri și palide- și simte că parcă îi e mai ușor acum să îi ignore pe cei care încă se mai uită un pic ciudat la el, ridicând mirați din spâncene când îl văd că zâmbește așa dintr-o dată. Până şi femeia roşcată i-a dispărut din minte. Acum nu se mai gândește decât la copii, la fețele lor entuziasmate atunci când vor vedea micul năsturel alb cu dugulițe albastru marin, și la zâmbetele lor largi atunci când le va înmâna micul obiect ca pe o mare comoară. Și în mânuțele lor mici, năsturelul chiar se va transforma într-o mare comoară. N-au parte ei de prea multe lucruri drăguțe de obicei, însă au o imaginație incredibil de bogată, așa că îi vor găsi fără îndoială o întrebuințare specială. Întotdeauna l-a uimit cum pot ei să-și fabrice bijuterii de jucării chiar și din cele mai neînsemnate lucruri, așa că e sigur că micul năsturel va primi cu siguranță un rol important în jocurile lor.

Cineva anunță în sfârșit -chiar în momentul în care acest ultim gând îi trece lui prin minte- sosirea mult așteptată a tramvaiului în stație și toată lumea se grăbește să se înghesuie pe la uși, luptându-se cu toți ceilalți în speranța că vor putea să intre printe primii și să ocupe un scaun liber. El se uită la ei pentru un moment, după care se îndreapă la rândul său încet spre ultima uşă. Niciodată n-a putut înțelege fenomenul ăsta, indiferent cât ar fi încercat. Îl amuză uneori să îi observe pe cei care urcă, să îi vadă cum se înghesuie înainte sau îi împing pe cei din faţă să urce mai repede în tramvai, şi aproape că ar putea să râdă la feţele şi reacţiile lor. Însă nu o face niciodată. Nu e chiar atât de amuzant, și oricum, el nu prea râde foarte des.

Așa că urcă liniștit, în pasul încet care îl caracterizează, cele câteva trepte până în tramvai și își găsește un loc mai liber lângă una dintre ferestre. Scoate o mână din buzunar și apucă bara orizontală lungă, un pic ruginită și scrijelită pe alocuri de foști pasageri care au considerat distractiv sa-și lase urmele pe ea. Degetele lungi, palide și foarte subțiri se crispează pentru o secondă când ating metalul rece, însă el își impune să suporte contactul vreme de măcar o parte din cele câteva zeci minute cât durează călătoria. Așa se întâmplă de fiecare dată. Urăşte contactul cu lucrurile din jurul lui, însă nu prea are de ales, mai ales când vine vorba de mijloacele de transport în comun. Nu, nu e germofob sau altceva asemănător, doar că nu-i place să atingă tot felul de lucruri. Și chiar și atunci când trebuie să le atingă, ca de exemplu când trebuie să apuce diferite obiecte, sau ca acum, când trebuise să se țină de bară, încearcă să mențină cât mai puțin din suprafața pielii în contact cu ceea ce atinge. Uneori reușește, ca acum, când își forțează degetele să se relaxeze și mintea să nu se mai concentreze la asta, însă alteori nu e chiar așa de simplu.


În curând se întoarce cu gândul la copii, și gândul îl mai liniștește...