De nimic nu mi-e frica in lumea asta asa cum imi este de trei lucruri: de Dumnezeu, de moarte si de durere.

Primul, cred ca se intelege de la sine. Poate n-oi fi eu cea mai evlavioasa persoana, insa un lucru il stiu sigur: nici eu, nici orice altceva din lumea asta n-a aparut din nimic si nici asa, aiurea. Totul in lume are un sens si acela ii este dat de o autoritate ce se situeaza mult deasupra capacitatii vreunuia dintre noi de intelegere, o putere pe care nici nu putem sa incepem sa ne-o imaginam; insa ea exista, si ni se infatiseaza in fiecare zi, in fiecare lucru din jurul nostru, in fiecare eveniment pe care il traim si fiecare persoana pe care ne este dat sa o cunoastem. Asta am crezut de cand ma stiu, asta cred si acum si tot asta voi continua sa cred pana la cea din urma suflare. Acesta este Dumnezeul meu: nevazut si neinchipuit, insa mereu acolo, undeva, peste tot, in lume. Lucreaza in moduri nebaunuite si de aceea il venerez, si tot de aceea mi-e frica de el. Poate 'frica' ar fi putin cam mult spus, totusi...nu stiu. Nu pot explica in cuvinte.

Cu moartea, insa, e o alta poveste. Moartea ma ingrozeste...vorba aia, 'de moarte'. Sfarsitul ma ingrozeste, finalul absolut al tuturor lucrurilor, cunostiinta faptului ca intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu (nici nu stiu exact care situatie ar fi mai buna), voi inchide ochii si nu-i voi mai deschide niciodata din nou. Ca lumea din jurul meu, amintirile mele, sentimentele si trairile mele se vor intuneca intr-o zi si nu vor mai reveni niciodata. Ca toti cei dragi mie nu-mi vor mai zambi niciodata si ca nu voi apuca sa le mai aud vocile. Ca nu voi mai reusi sa duc pana la capat cele incepute, sau sa termin cele ce erau aproape terminate, sau sa mai apuc vreodata sa ma bucur de micile minuni ale vietii, de tot ceea ce-mi facea existenta un pic mai frumoasa. Ma ingrozeste gandul ca toate acestea se vor sfarsi intr-o zi. Nu pot spune 'adio'. Pur si simplu nu pot, si niciodata n-am facut-o. Nu vreau sa ma gandesc la finaluri, in nici un context, cu atat mai putin la cel mai mare final.
Nu-mi pot imagina cum va fi sfarsitul meu, desi uneori parca mi-as dori sa pot. Cam macabru, stiu, dar asta simt. Macar sa stiu daca ma duc linistita sau....sau nu. Dar apoi imi amintesc de ceea ce ar insemna asta si nu mai vreau sa ma gandesc.

Cu durerea e cam aceeasi poveste. Unii sunt foarte rezistenti la durere, fie ea fizica sau psihica - ori emotionala, daca vreti. Eu n-am fost niciodata asa. Multi mi-au zis, si am recunoscut-o si eu la un moment dat, ca sunt o persoana mai degraba emotionala, decat rationala. Din totdeauna am fost de parere ca asa e mai bine, ca inima ar trebui sa primeze, nu creierul, ca viata este filtrata prin prisma sentimentelor care iti guverneaza fiinta, firea si modul in care alegi sa traiesti, nu a constiintei sau a cunostiintelor acumulate de-a lungul anilor. Sunt impresiile si simtamintele cele care iti raman in suflet si tot ele sunt cele care te alina atunci cand ti-e greu sau care te ajuta si te sprijina atunci cand ai nevoie de ajutor - fie ale tale, fie catre si de la cei din jur. Nu cantitatea de informatii pe care ai acumulat-o te ajuta sa-ti deslusesti viata si sa o traiesti asa cum simti ca este mai bine pentru tine, ci inima, jumatatea emotionala a fiintei tale. Si de aceea eu nu pot suporta durerea. Unicul lucru care imi poate zdruncina echilibrul precar pe care se cladeste fiinta mea este durerea, acel sentiment insuportabil de neputinta, de prizonierat in ghearele unei influente cu mult mai puternice decat pot eu suporta, care uneori se joaca intr-un mod diabolic cu mine si incearca sa ma testeze, sa vada cat pot duce, pana unde pot rezista, pentru ca alte ori sa nici nu se mai oboseasca cu astfel de detalii. Durerea ma paralizeaza, ma ingrozeste, pentru ca imi aminteste ca sunt doar un om si ca sunt definita, ca si fiinta umana, de atat de multe limitari, de atatea neputinte si atatea greutati incat uneori ma intreb cum de mai sunt inca in viata. De la accidente, de la cele mai banale pana la cele cu adevarat tragice, pana la dureri ale sufletului, suferinte pe care nimeni nu le poate vedea, putini le pot banui macar si inca si mai putini le pot vindeca - durerea, sub orice forma ar veni, ea este unul dintre cele mai dificle lucruri de indurat. Poate ca nu ar trebui sa spun asta, si probabil nu aici....dar nu mai conteaza...ba nu, mint. Conteaza.


Dar destul despre mine.
Voua de ce va e frica cel mai tare?